Reportaj
O femeie pe care nu ai cum să o uiți

O femeie pe care nu ai cum să o uiți

Dumitru Manolache, 07 Octombrie 2018

Pe mătușa Marghiolița Huzum, din satul Copăceana, județul Vaslui, din apropierea Prutului, nu poți să nu o iubești de cum o cunoști. Are 87 de ani și păstrează în felul ei de a fi noblețea unei prințese a țărânii. Adică simplitatea și sinceritatea unei țărănci care poartă în fibra ființei ei libere vâna unui neam scoborâtor direct din lutul frământat de mâinile lui Dumnezeu la facerea lumii. Această femeie inimoasă s-a impus în comunitatea ei prin talent scriitoricesc, atitudine și implicare socială, devenind etalonul referențial al satului.

La vremea petrecerii verii spre toamnă, am vizitat-o și noi pe mătușa Marghiolița, în căsuța ridicată de mâinile ei la Copăceana. Un sătuc izolat, din aproprierea Prutului, acolo unde, la ceas de seară, soarele se oprește pentru o clipă, mai respiră o dată, ca un rămas bun, face stânga împrejur și dispare sub linia orizontului.

Ne vorbise despre dânsa părintele Cosmin Gubernat, purtătorul de cuvânt al Episcopiei Hușilor, care ne-a și îndemnat să-i facem împreună o vizită. Anunțată că vom veni în ograda ei, mătușa a copt în grabă câteva plăcinte, a pus pe masă o ulcică de vin și una cu apă rece din fântână și ne-a întâmpinat cu mâinile albite de făină. Pentru mai bine de un ceas, aveam să „umblăm” cu dânsa prin cotloanele vieții ei, prin istoria locului, prin bucuriile și durerile ei înăbușite, ca pe ulițele unui sat atins de lumina tainică a amurgului.

O viață ca o poveste

Când vorbești despre această femeie nici nu știi cu ce să începi, nici ce să spui mai întâi, căci viața ei se rostogolește rotund, amestecat, dulce-amar, ca sâmburele unei piersici lustruit înainte de a-l prinde în colier. Poate mai bine ar fi să-i citești cartea, intitulată „O viață de țărancă”, în care te vei întâlni cu Prutul ei magic, fascinant, din copilărie, pe care a lunecat pe puntea unui șlep, unde a conversat prin semne cu o doamnă străină. Apoi cu satul marcat de ororile războiului sau cu familia ei chiaburească, bogată, care „avea boi, căruță cu cal, vaci și nu mai puțin de patru, păsări cât cuprindeai curtea și porci mai mulți decât oile”. Și nu vei rata nici rugăciunea care însoțea totul, nici milostenia care o completa: „Doamne, cu puterea ta înmul­țește astă farfurie de mâncare, cum ai înmulțit pâinea și peștii și ai săturat atâta lume! Auzi-mă, Doamne, și îi satură pe toți ai noștri”.

Într-un răsuflu, îi vei cunoaște bunicii, cu rădăcini dincolo de Dunăre, în Bulgaria, trecuți la Domnul - buna dinspre mamă, din cauza unei insolații, iar bunul, de inimă rea, chiar în ziua Parastasului de 40 de zile al soției. Pe cealaltă bunică, dinspre tată, nu o prinsese, dar pe bunicul, da, și el plecat firesc spre cer, așezat liniștit pe pat în așteptarea marii călătorii, nu înainte de a se spovedi și a degusta un vin rece din beci, după ce toată viața se tratase... cu ceai!

Ceva „mai la vale” te vei întâlni chiar cu prințesa noastră de țărână, o zvârlugă de fată prin clasele primare, întrerupte în a șaptea de comuniști, căci era fiică de chiabur. „Așa s-a terminat cu visele mele”, avea să-și spună, și tot așa a încolțit în mintea ei de copilă ideea scrierii unei cărți, pe care avea să o aștearnă pe hârtie târziu, la bătrânețe.

Traumele vremurilor

Norii războiului i-au alungat „copchilăria” pe la 11 ani, când i s-a îmbolnăvit mama. Frumoasa satului avea să iasă în lume pe la 15 ani, iar pe la 17 roiau flăcăii în jurul ei. S-a căsătorit cu „băietul” ales de părinți și au făcut o nuntă ca în povești. O căsătorie reușită până la urmă, care avea să dureze 40 de ani, până i s-a prăpădit bărbatul. Patru copii au venit pe lume din pântecele ei, trei băieți și o fată. Cel mai mare dintre băieți prăpădindu-se cu ceva ani în urmă.

Viața acestei femei curge uneori firesc, alteori în dependență misterioasă de evenimente și condi­ționări istorice. Războiul a răsturnat totul în viața ei.

O traumatizantă scenă petrecută în sat - omorârea unor soldați români într-un bombardament rusesc - a marcat-o atât de profund, încât jertfa lor și a miilor de alți oșteni neștiuți ai neamului i s-a înfipt în memorie și nu a vrut să mai iasă de acolo. Pentru ei, mătușa Marghiolița avea să ridice, pe banii ei, un monument între Fălciu și Copăceana și să declare presei la dezvelire: „Am scris o bucățică de istorie pe piatra asta. Nu avem voie să uităm. Nu avem voie să ștergem istoria din sufletul și conștiința noastră!”

Colectivizarea apoi, cu nepotrivirile și violențele ei de tot felul, a marcat-o la fel de profund, pentru că era „egală cu sărăcia”. De aceea, ai ei au intrat târziu în CAP. Ultimul deceniu al ceaușismului și-a pus și el pecetea de zgură peste sufletul ei, pentru ca decembrie 1989 să devină o altă răscruce, marcată de moartea soțului și a primului băiat. „O despărțire ca o mare durere”, cum ne spune ea.

„Bun public”

Viața însă merge înainte, căci Marghiolița nu privește în pământ, ci către cer, acolo unde rugăciunile îi sunt ascultate de Maica Domnului. S-ar muta în cimitir, unde se odihnesc cei dragi, dar nu are cum. Pentru ei însă s-a ocupat de vechea biserică a satului, căzută la un cutremur, protejându-i masa Sfântului Altar cu o troiță. S-a îngrijit după aceea de înmormântarea după datină a rămășițelor unor soldați, descoperite în curtea unui consătean și s-a apucat de scris „O viață de țărancă”. După publicare, a călătorit prin țară, s-a întâlnit cu oameni și a povestit. Perso­nalități de seamă, precum Înalt­prea­sfin­țitul Calinic, Arhiepiscopul Arge­șului și Muscelului, Costion Nicolescu sau Ionuț Mircea Marcu, i-au recenzat sau prefațat volumul. Astfel, mătușa Marghiolița Huzum nu își mai aparține doar sieși. Devine un fel de „bun public”, cu care copiii, nepoții, rudele toate se mândresc. Dar mai ales așezarea de la Prut, care i-a decernat titlul de „Cetățean de onoare”.

Timpul trece, se învolburează sau se luminează, funcție de amintirile și povestirile interlocutoarei noastre. Uităm pentru mai bine de un ceas că trebuie să mai și plecăm. Dar nu înainte de a o fotografia pe Marghiolița Huzum, eroina reportajului nostru.

Femeia se ridică ușor, merge în camera de alături, își pune costumul național și se întoarce la noi maiestuos, ca o adevărată prințesă a țărânii. Pozează firesc, privind depărtările. Locul unde își are „dosit” depozitul ei intim cu amintiri. Cu viață și cu Dumnezeu. La plecare, îmi oferă o carte, cu un autograf, ca un avertisment: „Dumitru Manolache, vă dăruim câteva amintiri din viața mea.” Apoi semnează și mi-o întinde, spunându-mi parcă să nu o uit.

Stai liniștită, mătușă Mar­ghiolița. Mata nu poți fi uitată. Rămâi pentru totdeauna prințesa mea de țărână...


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!