Repere şi idei
„O fotografie veche de 14 ani“

„O fotografie veche de 14 ani“

Alexandru Briciu, 15 Decembrie 2012

Nuvela "O fotografie veche de 14 ani" a fost scrisă de Mircea Eliade în anul 1959, la Chicago, în Statele Unite ale Americii. Este povestea unui ţăran român, Dumitru, emigrant peste Ocean şi căsătorit cu o letonă, Thecla. Convingerea sa că numai Dumnezeu i-a vindecat, la un moment dat, soţia este o pură mărturisire de credinţă ortodoxă şi nu se lasă tăgăduită de nici un detaliu potrivnic. Ne descoperă un Eliade ortodox, ca o contrapondere la toate speculaţiile sincretiste despre religia marelui autor român.

Pe scurt, acţiunea nuvelei este următoarea: Dumitru, "de la Dunăre, din România", emigrează în America, unde se căsătoreşte cu o letonă, Thecla. Două nume ortodoxe, două ţări asemenea. Personajul nostru caută o biserică. O biserică în care, în urmă cu patru ani, trăise un eveniment minunat. Şi un om. Un om despre care e sigur că e taumaturg. Cu patru ani în urmă, Dumitru intra în "Biserica Mântuirii" căutând un festival al asociaţiilor culturale baltice, din dorinţa de a-i face o surpriză soţiei. Greşise data, festivalul avusese loc cu o săptămână în urmă, dar totuşi intră în biserică, unde se afla "doctor Martin vorbind de la pupitru. Vorbea înflăcărat, şi sincer, ca un profet…" Biserica plină, "doctorul" cerceta pe fiecare: "Bolnavi de tot felul stăteau în rând, care mai de care mai bolnav – bolnavi de inimă, de astmă, de reumatisme – şi prin rugăciune şi concentrare se vindecau unul după altul, se vindecau văzând cu ochii". De tămăduire avea nevoie şi Dumitru al nostru. Nu pentru el, ci pentru soţia sa, Thecla, suferindă de astm încă din copilărie. Omul purta, în portofel, o fotografie a soţiei sale făcută cu mai bine de zece ani în urmă. Cuvintele lui "doctor Martin" au fost acestea: "Du-te liniştit acasă şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru marea Lui îndurare. Soţia dumitale a fost vindecată!" Zis şi făcut. Fără urmă de îndoială în inimă, Dumitru se întoarce la treburile sale, fără a iscodi starea de sănătate a soţiei sale: "Şi cum mi-a spus asta, am ştiut că aşa a fost. De aceea nici n-am voit să telefonez. Ştiam că a fost vindecată. De ce să-L ispitesc pe Dumnezeu îndoindu-mă de atotputernicia Lui?" După zece zile, ajungea acasă şi-o afla pe Thecla vindecată.

Patru ani mai târziu, în faţa aceleiaşi biserici, Dumitru îl caută pe "doctorul" Martin pentru a-i mulţumi. Poartă în portmoneu aceeaşi fotografie a soţiei sale, acum "veche de 14 ani". În biserică, nici urmă de taumaturg. Un uşier îl conduce la oficiu, unde găseşte pe membrii Comitetului parohial. Vestea primită de la aceştia îl loveşte în moalele capului: "doctorul" pe care îl căuta era un impostor. Nici măcar nu se numea Martin. Era canadian şi îl chema Dugay. Plătise pentru escrocheriile sale cu doi ani de detenţie. Încerca să se reintegreze în societate, muncind ca ospătar într-un local.

"Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc şi sănătate"

Dumitru ajunge în barul "Three Hundred", unde Dugay lucra pentru mâncare şi pentru haine. Pentru românul neaoş de la Dunăre, Martin-Dugay rămâne un binefăcător ce merită deplina sa recunoştinţă. Pseudo-doctorul nu-şi aminteşte de întâlnirea din "Biserica Mântuirii". Nu-l recunoaşte nici pe el, nici fotografia ce-i fusese prezentată cu patru ani în urmă. Discuţia dintre cei doi reprezintă însă chintesenţa dialogului dintre filosofie şi credinţă. Dumitru o ţine una şi bună: l-a cunoscut pe Dugay cu patru ani în urmă, în "acea sfântă biserică unde Dumnezeu Se îndură şi mântuieşte oamenii". Replica lui Dugay este glacială: "Dumnezeu S-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit, pur şi simplu, pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, S-a ascuns undeva. Acel "undeva" nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filosofii îl numesc transcendent". Replica lui Dumitru este epică. Este replica credinciosului simplu, pe care nu-l poate despărţi nimeni şi nimic de Dumnezeul său. E naturală şi e românească: "Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin, spuse. Noroc şi sănătate. Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră, cum că Dumnezeu ar trage să moară. Nu mă las nici eu aşa uşor păcălit de o glumă…" Martin-Dugay insistă cu transcendentul ("Pur şi simplu Dumnezeu S-a retras definitiv, adică, într-un cuvânt: a murit…"), dar este întrerupt brusc: "Doamne fereşte, exclamă Dumitru, făcându-şi speriat cruce. Să nu vorbiţi aşa doctore Martin, să nu vorbiţi nici în glumă, că e mare păcat!..."

Dacă Dumitru a existat cu adevărat, contează prea puţin. Avem totuşi în faţă o nuvelă fantastică. Dacă însă Dumitru este rodul unor frământări ale lui Eliade, şi acesta este răspunsul lui pentru sine şi pentru noi, atunci, da, Eliade a fost profund ortodox! Cel puţin în acest schimb de replici. În care credinciosul simplu ajunge direct la Dumnezeu, evitând toate labirinturile filosofale.

Interlocutorii lui Dumitru sunt feluriţi. Şi tot atâtea păreri. Unii ajung chiar la concluzia că "miracolul l-a săvârşit prietenul nostru Dumitru". Dar sunt întrerupţi prompt: "Dumnezeu! protestă Dumitru ridicând mâna dreaptă în sus. Dumnezeu prin doctor Martin…" Şi-i mustră chiar: "Nu luaţi în deşert numele lui Dumnezeu". Adevăr este însă şi în ultima replică a escrocului Martin. O "mea culpa" care îl reabilitează pe acest Dugay: "E vina noastră, care am ştiut de Dumnezeul adevărat şi nu L-am mărturisit. Aşa cum e Dumitru, cu credinţa lui naivă, idolatră şi vană, e mai aproape de Dumnezeul adevărat decât noi toţi. Şi tot el are să-L vadă cel dintâi, când Dumnezeul adevărat Îşi va arăta din nou faţa, nu în biserică, nici în universităţi, ci Se va arăta pe neaşteptate, deodată, aici între noi, poate pe stradă, poate într-un bar, dar noi nu-L vom recunoaşte şi nu vom mărturisi pentru El…" Iar Dumitru, ascultându-l, îl recunoaşte pe cel pe care îl căuta pentru a-i mulţumi: "Vorbeşte doctor Martin, şopti. Vorbeşte înflăcărat şi sincer, ca un profet…"

"Degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară"

Pentru Steinhardt, părintele Nicolae Delarohia, "O fotografie veche de 14 ani", mai mult decât oricare nuvelă fantastică a lui Mircea Eliade, "face loc în cadrul literaturii universale viziunii româneşti şi ortodoxe despre viaţă şi tainele ce ne înconjoară". Iar în Dumitru, "ţăranul de la Dunăre", regăseşte omul care crede în Dumnezeu şi în minuni, "nesofisticat şi neamăgit de pseudoştiinţe cu nume sonore, care în barul hemingwayano-huxleyan mărturiseşte Logosul, întruparea lui Dumnezeu şi mântuirea". Când aude sentinţa fostului pastor escroc Dugay-Martin, că "Dumnezeu a murit", Dumitru nu polemizează, nu argumentează, nu încearcă să-şi convingă interlocutorul. Părintele Nicolae Steinhardt regăseşte în acest dialog ceva din neaoşul lui Ion Creangă sau Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti: "În cel mai pitoresc, mai cald, mai dulce stil ţărănesc îi trânteşte un neaşteptat: "Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc şi sănătate!"" Pentru eruditul monah convertit la Ortodoxie, Dumitru este înţelept, sfătos şi isteţ, cu o credinţă "tare ca stânca" şi capabil să dea replici demne de personajele lui Nicolae Gane, Emil Gârleanu sau Calistrat Hogaş. Cât despre autor, Steinhardt afirmă cu tărie că "O fotografie veche de 14 ani" este opera unui Eliade ortodox: "Iată că indianistul a dus cu el la Chicago esenţele credinţei ţărăneşti ce-şi râde de teologumenele filosofiei ateiste şi-n care mioriticul înfrânge dintr-o singură lovitură (ca voinicul pe spân, pe balaur) – pe calea derizoriului (ce spui domâle! ia mai pleacă cu ursuâ de-aici că sperii copiii) – vaticinaţiile unui nietzscheism de duzină. La ce-s bune semiologia, sociologia, spiritul absolut şi limba universală dacă vin să îndruge că Dumnezeu nu există şi că nu face minuni?".

Iar cealaltă frază pe culmile căreia stă întreaga nuvelă, care încheie replica ortodoxă a lui Dumitru la elucubraţia lui Dugay-Marin, este următoarea: "Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară". Replica aceasta "e de la Neculce, Anton Pann şi Creangă, un Creangă de zile mari", e "reacţia omului pe care-i greu să-l amăgeşti pentru că ştie el ce ştie". Acestea sunt valorile româneşti şi creştine mărturisite Occidentului, iar "fără de ele orice cultură şi civilizaţie se află în pericol de moarte". Cel care le poartă în îndepărtata Americă este Dumitru, "însăşi ortodoxia şi însuşi românismul", cum îl numeşte părintele Nicolae Steinhardt.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!