Repere şi idei
O întâlnire memorabilă şi tâlcurile ei

O întâlnire memorabilă şi tâlcurile ei

Grigore Ilisei, 31 Ianuarie 2013

Sfârşit de mai la Madrid. Pe o stradă madrilenă, în vecinătatea unei grădini luxuriante, într-un bloc, o clădire masivă, dar nu prea înaltă, un fel de uriaş vapor transatlantic, construcţie ridicată înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, locuieşte un român, un român celebru. În clipa când ni se deschide uşa şi în cantul acesteia apare trupul bine clădit, turnat parcă în bronz şi chipul de efigie romană, dăltuit în stâncă, însufleţit de o privire vie, scormonitoare, blândă şi înţeleaptă, încerc împreună cu prietenul şi colegul meu de televiziune, poetul clujean Horia Bădescu, cel care a urzit întâlnirea, sentimentul că trăim un moment unic, că n-am bătut degeaba atâta amar de drum din România până în celălalt capăt al Europei. Tot ceea ce mă fascinase în acest oraş magnific nu-şi pierde însemnătatea, dar trece în plan secund. Am convingerea, încă înainte de a ne aşterne la vorbă, că acesta va fi cel mai important eveniment al călătoriei hispanice, prilejuită de participarea noastră la cea de-a X-a Conferinţă Circom de la Valencia. Probabil la fel aş fi simţit dacă aş fi avut norocul să ajung la Chicago şi mi s-ar fi oferit prilejul unei vizite acasă la Mircea Eliade. George Uscătescu, bărbatul cu trup de stejar din codrii Gorjului, cel care ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze şi inima deschisă, autorul unor cărţi ce m-au fermecat şi incitat prin sigiliul românesc al unui spirit profund european, impresionează din prima clipă a vederii cu neostentativul fel de a fi primitor. Nu impune o distanţă între el şi cel din faţa sa, dar asta nu-i diminuează defel prestanţa A rămas, după zeci de ani de exil, la mii de kilometri distanţă de ţară, român în sensul cel mai deplin şi vechi al cuvântului. Nici o convenienţă nu zăgăzuieşte dialogul, totul se leagă firesc şi natural ca şi când ne-ar cunoaşte de când lumea şi pământul. Omul acesta, pe care lucrarea sa creatoare l-a aşezat pe un piedestal, se poartă cu noi cum te porţi cu nişte cunoştinţe bune şi vechi. Pentru el nu suntem străini, ci fraţi de sânge. Sunt tentat să pun acest comportament pe seama vârstei. Amurgeşte timpul peste făptura sa, e vreme de crepuscul în viaţa lui George Uscătescu şi în asemenea momente chemările trecutului răsună tot mai puternic şi întâlnirea cu patria ia poate chipul acestor români care s-au înfăţişat la uşa lui de pribeag. E un ins împlinit. Şi-a găsit rosturi bune în exil şi Spania a devenit cu adevărat casa lui. Dar bărbatul ajuns la patriarhalitatea existenţei, încă în putere, lăsând o impresie de forţă, nu-şi ascunde vulnerabilităţile, înfrângerile şi dezamăgirile. „Noi, cei din diaspora, ne mărturiseşte în taifasul ce se leagă repede şi fără  formalism, suntem sfâşiaţi între două cămile. Nu aparţinem pe de-a întregul nici culturii ţării în care trăim şi ne-am integrat, nici celei de unde am venit, în care ne-am născut şi ne-am format intelectualiceşte". Dialogul nostru gravitează în jurul aceleiaşi teme, ce-i pur şi simplu acaparatoare. Discutăm dogorâtor despre efortul pe care românii din exil îl fac să-şi păstreze identitatea şi cu privire la dramele generate de acest proces. George Uscătescu ni se confesează că a reuşit să o înveţe româna pe o spaniolă, pe Consuela Ribeta, celebra cântăreaţă de operă, soţia lui, trecută la cele veşnice, dar n-a izbutit să-i convingă pe cei din neamul său, pe care i-a adus în Spania, să-şi vorbească curat şi curent limba obârşiei româneşti. Fratele Vasile, prosper om de afaceri la Madrid, amesteca doar după câţiva ani de şedere în Spania cuvintele româneşti cu cele spaniole. „Era ceva nefiresc şi caraghios în graiul lui păsăresc, ţine să adauge George Uscătescu, încât într-o zi nepoţica mea, cu inocenţa caracteristică vârstei, l-a întrebat, lăsându-l pur şi simplu fără replică, dacă unchiul Vasile a ştiut vreodată româneşte. Consuela Ribeta, soţia mea, continuă profesorul, aprinzându-se la vorbă, se uimea pe măsură ce cunoştea îndeaproape firea românilor din exil. Era pur şi simplu contrariată de uşurinţa cu care românii treceau de la duşmănie la normalitate, de la prietenie la ură. Acest fel de a fi al nostru, prea schimbător fără temei, are cauzele lui. Pricina lui se găseşte poate în mulţimea stăpânirilor din istoria noastră, care ne-au impus o astfel de purtare ca să supravieţuim. Din acest mental se alimentează şi gâlceava ce otrăveşte viaţa ţării."

Aceste din urmă cuvinte au fost rostite cu o durere vizibilă în glas de profesorul George Uscătescu, un român aruncat de valurile istoriei atât de departe de vatra lui gorjenească, rămasă însă intactă în cuibarul sufletului său. Înţeleptul n-a uitat să ne dea şi un sfat, să căutăm concordia naţională, că altfel nu vom răzbi la liman. „Uitaţi-vă la Spania, unde a curs atâta sânge, a conchis domnia sa. Ţara a cunoscut un război civil devastator, cu milioane de victime, a trecut printr-o dictatură, dar a avut în cele din urmă tăria morală ca să zidească puntea înţelegerii naţionale, proteguind sensibilităţile şi cultivând alteritatea.“ A fost o vorbire plină de tâlcuri, de care îmi amintesc şi acum, după un amar de ani. Profesorul a trecut de mult la cele veşnice, dar observaţiile şi sfaturile sale pline de înţelepciune îşi păstrează şi azi intactă însemnătatea şi actualitatea. Rămâne doar să luăm aminte.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!