Reportaj
O lume în care ai senzaţia că e imposibil să intri

O lume în care ai senzaţia că e imposibil să intri

Bogdan Cronţ, 23 Iunie 2011

"M-au mai întrebat unii colegi cum de am curajul să merg acolo, însă nu conştientizam atunci cât de grea va fi misiunea pe care mi-am asumat-o. Nu ştiam de unde să încep. Apoi, nu peste noapte, ca în poveştile fericite, ci cu multă trudă şi răbdare, au început să apară şi roadele". "Cineva care vrea să devină educator, probabil se gândeşte cât de minunat este să-ţi faci meseria înconjurat numai de copii. Copiii însă poartă în spate frustrările, prejudecăţile şi problemele părinţilor, aşa că eşti pus, de multe ori, în situaţia de a lucra mai mult cu părinţii, decât cu cei mici". Două poveşti de viaţă, într-o lume aproape de noi, cu problemele şi prejudecăţile ei. O lume în care nu e suficient să te adaptezi, ci căreia trebuie să-i adaugi şi un strop de lumină.

Prima poveste. Satul Pietriş este o localitate din comuna Dolheşti, judeţul Iaşi, locuită în majoritate de etnici romi. O comunitate săracă, închisă şi, la rândul ei, marginalizată. Misiunea de a păstori această comunitate a revenit, acum patru ani şi jumătate, preotului Marian Nimerincu, cel care mărturiseşte acum că "nici nu şi-a închipuit, la început, cu ce probleme avea să se confrunte". "M-au mai întrebat unii colegi cum de am curajul să merg acolo. Nu conştientizam atunci cât de grea va fi misiunea pe care mi-am asumat-o", spune părintele Nimerincu. Iar începutul l-a pus în faţa unei imagini dezolante. Sărăcie, priviri lungi din partea localnicilor, o biserică aproape goală la slujbe (de oameni), dărăpănată de nepăsare. "Nu ştiam de unde să încep... A fost o perioadă de acomodare foarte grea pentru mine şi, cu siguranţă, şi pentru oamenii de acolo cu mine. Unii m-au primit cu bucurie, majoritatea cu reticenţă. Aveam cel mult douăzeci de persoane la slujbă, duminica, vorbeau între ei în dialectul romani, pe care eu nu îl înţelegeam, iar acest lucru era foarte frustrant. La înmormântări, fiind neam de muzicanţi în acea zonă, cântau "Zii, Vasile, zii!" şi aveau împământenite fel de fel de obiceiuri proprii. Când le-am spus că nu e bine să se manifeste aşa, am fost la un pas de a fi linşat", îşi aminteşte, acum râzând, părintele Nimerincu.

"Nu peste noapte, ca în poveştile fericite, ci cu multă trudă, răbdare, au început să apară roadele"

Toate aceste lucruri şi multe altele, pe care nu le povesteşte, l-au bulversat pe tânărul preot venit de pe băncile facultăţii să-şi ia în primire parohia, însă nu l-au descurajat. Nu a vrut să abandoneze sau să caute altă parohie, ci a început, încetul cu încetul, să-şi pună ordine în gânduri. "Mi-am zis că, dincolo de toate problemele, şi chiar dacă ei nu erau încă dispuşi să treacă peste prejudecăţi, eu aveam datoria să fac acest lucru. Aşa că m-am pus pe muncă. Am înfrumuseţat, cu ce am avut şi cu ce am putut, biserica, pentru a-i reda demnitatea şi a o transforma într-un loc pe care oamenii să-l respecte, m-am străduit să mă apropii de oameni şi să înţeleg ce le provoca reticenţa, am cerut sprijinul Mitropoliei şi am intrat în contact cu autorităţile din acea zonă, pentru a vedea ce se poate face efectiv pentru comunitate. Apoi, nu peste noapte, ca în poveştile fericite, ci încetul cu încetul, cu multă trudă şi răbdare, au început să apară şi roadele", spune părintele paroh.

"Când nu am mai putut oferi o mică gustare, jumătate din copii au plecat"

Una din primele roade a fost înfiinţarea unui centru de zi, care funcţionează şi în prezent pe lângă şcoala din localitate, realizat cu sprijinul primăriei din comuna Dolheşti. "Este un centru în care mulţi copiii romi vin după orele de curs, îşi fac temele ajutaţi de învăţători, sunt implicaţi în fel de fel de activităţi extraşcolare, de la învăţarea lucrului la calculator, până la mici meşteşuguri sau ore de lectură. Am insistat mult pe partea de lectură, în special prin cărţi pentru copii, care să le trezească dorinţa de a învăţa, de a se educa şi de a merge mai departe pe acest drum. Sunt mulţi copii inteligenţi şi talentaţi acolo, pe care ne străduim să-i încurajăm", spune preotul Nimerincu.

Lucrul în centrul de zi, alături de copii, i-a dezvăluit însă părintelui paroh şi adevărata dimensiune a sărăciei din această zonă. "Când am deschis centrul, aveam în jur de 70 de copii care veneau aici după cursuri. Pe lângă activităţile extraşcolare, în program era prevăzută şi o mică gustare, compusă dintr-un corn, un păhărel de iaurt şi un fruct. La un moment dat, din mai multe motive, primăria nu şi-a mai permis să finanţeze gustarea destinată copiilor şi jumătate dintre ei au încetat să mai vină. Atunci am realizat cât de grave sunt lucrurile şi cât de importantă era pentru unii copii această mică gustare, care, în alte şcoli, se mai aruncă şi la coş", spune părintele paroh. Pus în faţa acestei situaţii, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Mitropolit Teofan şi cu sprijinul Arhiepiscopiei Iaşilor, parohia din Pietriş a reuşit să pună la punct un program de ajutorare a celor mai nevoiaşe familii din localitate cu alimente. "La sărbători sau în cazul unor situaţii speciale, am putut să le oferim pachete cu alimente de bază, lucru care a contat foarte mult pentru ei. Totodată, am vrut să-i scoatem puţin pe copii din lumea cu care erau obişnuiţi şi, în măsura posibilităţilor pe care le-am avut, i-am putut duce pe o parte dintre ei în excursii organizate de Mitropolie sau în pelerinaje la mănăstirile din Moldova. Un alt mod prin care am încercat să le captăm atenţia şi să le deschidem puţin perspectivele a fost prin intermediul vizionării de filme. Evident, filme cu un mesaj pozitiv, care să le arate situaţii asemănătoare cu cele pe care ei le trăiesc şi modalităţi de rezolvare a problemelor cu care se confruntă", spune părintele Nimerincu, care are acum în plan construirea unei case sociale în comunitatea de romi din Pietriş. "Este un proiect mai mare, pe care sperăm să-l putem duce la bun sfârşit şi care ne va permite o mai bună implicare în viaţa comunităţii de aici".

Răsplătit prin colinde, în toiul verii

Despre misiunea pe care o are în Pietriş, preotul Marian Nimerincu spune că este una istovitoare, dar plină de ispite şi de împliniri. "Te consumă foarte mult, trebuie să fii tot timpul în alertă. Este o lume a lor, în care ai mereu senzaţia că, oricât ai încerca, e imposibil să intri. Dar, dacă ţi-i apropii, ţi-i apropii pentru totdeauna", crede părintele paroh. Despre sentimentele care l-au încercat acum mai bine de patru ani, la venirea în Pietriş, părintele Nimerincu spune că multe lucruri s-au schimbat. "La început, eu mă simţeam discriminat. Acum, tot discriminat mă simt, dar atunci când îi reprezint pe ei în alte părţi. Când mă duc cu un proiect pe la diverse autorităţi, se mai întâmplă să mi se spună: "a, pentru satul ăla de ţigani... să vedem ce putem face". Nu asta este rezolvarea, nici de o parte, nici de cealaltă", crede părintele Nimerincu.

Cât despre răsplata pe care o primeşte pentru că nu a abandonat lucrarea începută, preotul din Pietriş spune că este una duhovnicească şi sufletească. "Nu am schimbat lumea aici, nu le-am rezolvat problemele şi nici nu am transformat satul într-o floare. Mi-aş fi dorit, dar nu se poate de la o zi la alta ci, poate, doar într-o viaţă de om. Dar mă bucur când văd că biserica este mai plină decât am găsit-o la început, mă bucur să văd oameni care vin la mine să se spovedească sau care mă cheamă să le mediez conflictele. Iar unele gesturi ale lor, chiar dacă, aparent, mici şi puţin importante, vorbesc de la sine. Când i-am rugat să nu mai cânte muzică de petrecere la înmormântare, s-au supărat foarte tare la început, după care, în timp, am reuşit să ajungem la un compromis şi, fiind în apropierea sărbătorii Crăciunului, i-am învăţat să cânte colinde. Apoi, la o înmormântare care s-a întâmplat să fie vara, ei au vrut să-mi arate că au înţeles şi au cântat colinde de Crăciun", povesteşte părintele paroh una dintre "micile întâmplări" din tumultoasa, dar îmbucurătoarea relaţie pe care o are cu parohia din Pietriş.

A doua poveste: Fetiţa care nu râde, dacă eşti străin

Lenuţa este o fetiţă de 5 ani, din satul ieşean Horpaz, cu ochi mari, negri şi întrebători, care nu râde dacă "eşti străin". Acasă, râde şi se joacă cu prietenii ei, ca orice copil normal. "Afară" însă, viaţa a învăţat-o deja că lumea poate fi "rea", pentru că are "pielea mai închisă", "ca şi mama ei". Nu înţelege deocamdată conceptele de rom, rrom, ţigan, discriminare pozitivă sau negativă ori alte lucruri complicate, pe care şi le aruncă oamenii mari peste gard. Culoarea pielii o poate însă deosebi şi bănuieşte că de la asta porneşte uneori respingerea. Totuşi, faptul că ce e "bun" acasă e "rău" "afară", şi invers, încă o bulversează.

Lenuţa este unul dintre numeroşii copii de etnie romă nevoit să treacă prin situaţii şi întâmplări pe care nimeni nu i le-ar dori copilului său, deoarece mama ei nu a ales să o protejeze în interiorul comunităţii, ci a vrut ca ea să meargă la grădiniţă şi, mai departe, la şcoală, pentru a avea o altă viaţă, poate mai bună. Ramona, mama Lenuţei, are 23 de ani şi vorbeşte în cuvinte puţine şi simple. Părinţii ei nu au avut posibilitatea sau nu i-au dat această şansă de a învăţa carte, aşa că vinde legume şi fructe în piaţă, pentru a se întreţine. Deşi n-a trecut prin şcoală, Ramona crede că doar prin educaţie fetiţa ei va putea trece barierele cu care ea s-a tot întâlnit.

"A fost nevoie de foarte multă răbdare şi diplomaţie"

Drumul Lenuţei la grădiniţă a început cu emoţiile pe care orice copil ajuns într-un mediu nou le are. După plecarea mamei însă, reticenţa celorlalţi copii şi sentimentul că este exclusă au luat locul emoţiilor. "În prima săptămână, a plâns încontinuu şi se uita numai pe geam, aşteptând să vină mama şi să o ia de acolo. Pe copii nu e greu să-i apropii unii de ceilalţi, însă lucrurile şi atitudinile pe care ei le învaţă acasă e mult mai greu să le schimbi", spune educatoarea Lenuţei, Constanţa Olaru. Doamna Olaru are o experienţă de peste 20 de ani în lucrul cu cei mici şi spune că, din acest punct de vedere, "le-a văzut pe toate". "Cineva care vrea să devină educator probabil se gândeşte cât de minunat este să-ţi faci meseria înconjurat numai de copii. Copiii însă poartă în spate frustrările, prejudecăţile şi problemele părinţilor, aşa că eşti pus, de multe ori, în situaţia de a lucra mai mult cu părinţii decât cu cei mici", spune Constanţa Olaru. În cei peste 20 de ani de activitate, doamna Olaru a fost educatoare şi în sate de romi, şi în cele de români, iar aceste experienţe au ajutat-o să înţeleagă ambele lumi. "A fost nevoie de ani şi ani, de mult consum şi foarte multă răbdare şi diplomaţie, pentru a reuşi să-mi fac treaba aşa cum mi-am dorit. În comunităţile de romi, am reuşit doar atunci când i-am implicat pe părinţi direct în viaţa grădiniţei, pentru a depăşi starea de neîncredere. Eram întrebată mereu de ce copilul lor ia note sau calificative mai mici decât alţi copii, de ce stă în banca din mijloc şi nu în prima bancă şi multe alte astfel de lucruri, pornite de la prejudecata că aş avea ceva cu ei. Mă săturasem să dau explicaţii, aşa că m-am gândit să-i implic direct în viaţa grădiniţei şi să-i chem alături de mine, să aibă grijă de copii. După o vreme, au înţeles că le vreau doar binele şi că ce încercam noi să facem acolo nu era decât să-i ajutăm să crească frumos", povesteşte Constanţa Olaru.

"Nu avem voie să lăsăm lucrurile aşa, gândind că "asta-i situaţia şi n-o poţi schimba""

În ceea ce priveşte cealaltă faţă a monedei, copiii romi pe care îi are la grădiniţă în satele cu locuitori în majoritate români, educatoarea Constanţa Olaru spune că eventualele tensiuni se rezolvă tot cu multă răbdare şi diplomaţie. "Sunt reticenţe, sunt prejudecăţi, dar, încetul cu încetul, le putem depăşi. Un copil rămâne un copil, indiferent de etnia de care aparţine. Îi place să se joace, să viseze, să fie împreună cu ceilalţi şi să se simtă iubit. Unii ştiu aceste lucruri, alţii le înţeleg mai repede sau mai greu. Dar datoria noastră este să-i facem să înţeleagă, şi pe copii, şi pe părinţi. Nu avem voie să lăsăm lucrurile aşa, gândind că "asta-i situaţia şi n-o poţi schimba"", crede Constanţa Olaru. Despre cazul Lenuţei, educatoarea spune că e impresionată de eforturile pe care mama ei le depune, pentru ca fetiţa să nu se simtă mai prejos de ceilalţi copii. "Situaţia lor este una foarte precară, din punct de vedere social şi material. Dar Lenuţa vine întotdeauna cu pacheţel de mâncare de acasă, ca ceilalţi copii, merge în excursii sau la spectacolele pe care le mai susţinem alături de alte grădiniţe, iar mama şi bunica ei sunt prezente de fiecare dată când Lenuţa este pe scenă. Alţi părinţi poate nu ştiu eforturile pe care mama Lenuţei le face, pentru ca fetiţa ei să nu se simtă mai prejos de ceilalţi. Pentru o excursie, de exemplu, a mers şi a cules urzici, pe care le-a vândut în piaţă, a strâns banii necesari şi mers, alături de fetiţă, împreună cu toată grupa. E un caz care nu are cum să nu te facă să te strădui să răspunzi cu bunătate", spune Constanţa Olaru.

Două poveşti de viaţă şi două exemple de slujire a semenului, într-o lume aproape de noi, cu problemele şi prejudecăţile ei. O lume în care nu e suficient să te adaptezi, ci căreia trebuie să-i adaugi şi un strop de lumină.

"Slujirea omului e mai mare decât orice lucrare şi virtute"

Atunci când vorbim despre misiune, în sens creştin, ne gândim, poate, dintr-un reflex firesc, la vremurile de început ale Bisericii, la eforturile şi suferinţele sfinţilor apostoli şi ale mucenicilor care au împărtăşit şi altora Lumina şi Adevărul Evangheliei. Aceste lucruri - deşi le apreciem - le asociem unui trecut interesant şi venerabil, drept pentru care le ţinem în suflet într-o stare de "conservare". E bine că sunt acolo, e bine că nu ne încurcă. La fel de bine este însă să nu uităm că nu-L putem vedea pe Dumnezeu decât prin ochii semenilor pe care i-am făcut mai fericiţi.

Petru Damaschin, un sfânt mai puţin cunoscut al Bisericii, care a trăit prin secolele XI-XII, spune că "slujirea omului e mai mare decât orice lucrare şi virtute. Căci nu este ceva mai mare între virtuţi şi mai desăvârşit ca dragostea aproapelui". Pentru indiferenţi, aceste cuvinte sunt lipsite de valoare, dar pentru ceilalţi, care-şi pun problema rostului lor în lume, ele pot fi temeiul unei filosofii de viaţă.

Fundamentarea misiunii creştine ("misiune", "însărcinare" - din latinescul "missio-onis") derivă din însăşi porunca Mântuitorului: "Mergând, învăţaţi toate neamurile...". Dar această "trimitere în lume", pentru a răspândi învăţătura, vestea cea bună, nu ţine neapărat de coordonate geografice sau de ieşirea din lumea pe care o cunoaştem şi în care trăim, ci, în primul rând, de ieşirea din "carapacea" mulţumirii autosuficiente şi pornirea în întâmpinarea celuilalt. Fie că vorbim despre misionarismul bisericesc sau despre acţiunea umanitară, prima etapă începe întotdeauna exact din locul în care trăim ori din mijlocul situaţiei cu care ne confruntăm.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!