Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Știri O lumină pe care întunericul n-a putut să o cuprindă

O lumină pe care întunericul n-a putut să o cuprindă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Un articol de: † Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului - 02 August 2013

Naşterea în ceruri a părintelui Justin Pârvu, survenită în ziua de 16 iunie din anul mântuirii 2013, s-a răspândit ca un fulger de la o margine la alta a Ortodoxiei româneşti şi nu numai. Pentru că am avut şansa de a cunoaşte destul de bine pe acest om minunat şi pururea inspirat de Dumnezeu, am simţit şi eu, cum era firesc, fiorul rece al sentimentului despărţirii de cineva care a fost iubit şi preţuit pentru calităţile sale excepţionale.

În ziua de joi, 20 iunie, am fost prezent la funeraliile părintelui din Mănăstirea „Sfinţii Ar­hangheli Mihail şi Gavriil“ de la Petru Vodă, ctitoria sa, la ca­re au participat sute de preoţi, călugări şi călugăriţe şi zeci de mii de credincioşi. În acest context mi-am reaşezat gândurile şi m-am hotărât să schiţez un portret din cuvinte acestui mare avvă, cu prilejul eliberă­rii sale din „temniţa acestei lumi efemere“. Nu mă voi referi decât la acti­vitatea misionară a părintelui, până în decembrie 1989. Pentru că puţini mai suntem dintre cei ce au trăit în mănăstiri pe acele timpuri, şi am fost martori la cum era în­ţeleasă şi cum se făcea misiune atunci.

Restaurator de temple ale Duhului Sfânt

Pe părintele Justin Pârvu l-am cunoscut în anii de după elibe­ra­rea lui din temniţele comuniste, pe când era la Mănăs­ti­rea Secu. După cum se ştie, la eliberarea lui, după cei 16 ani de detenţie, părintele Justin se afla în afara închisorii, dar nu era liber şi de griji. Unde să se ducă!? Pe vremea aceea, astfel de oameni erau consideraţi pa­ria societăţii. Nimeni nu-i pri­mea, nici chiar membrii familii­lor din care făceau parte. Mă­năs­tirea Durău, unde-şi începuse viaţa monahală, era desfiinţată. Într-un final, s-au mi­los­tivit de el nişte vechi prie­teni de pe valea Bistriţei şi l-au primit în casa lor, ajutându-l să-şi găsească un rost pentru a câştiga o bucată de pâine, mun­cind cinstit în pădurile Car­pa­ţilor. Am avut prilejul să cu­nosc pe aceşti oameni, dar din raţiuni binecuvântate nu le voi spune aici numele. După o vre­me, în anul 1964, a fost primit în obştea Mănăstirii Secu de stareţul de atunci, părintele Gherontie Nicolau şi de pr. Ciprian Zaharia, secretarul şi casierul acelei mănăstiri.

În anul 1969, am fost primit şi eu ca frate la Mănăstirea Si­hăstria. Între ascultările pe ca­re le-am avut era şi păstoritul mieilor mănăstirii. Adeseori coboram cu turma de la Sihăs­tria pe firul apei până în preajma Mănăstirii Secu. Intram uneori pentru a mă închina sau a primi o coajă de pâine ca să-mi potolesc foamea. Părintele Justin făcea parte din obştea acelor timpuri a Mănăstirii Secu. De pe atunci am simţit spiritul jertfelnic şi milostiv al părintelui. Avea misiunea să stea de vorbă cu pelerinii şi să răs­pundă la nevoile lor spirituale, dar uneori ajuta un alt părinte la stupina mănăstirii. Nu voi uita niciodată borcanul de miere pe care mi l-a oferit şi un colţug de pâine mănăstirească, precum şi cuvintele lui: „Măi frate, ia de-aici mierea asta şi te mai întremează că lungă şi anevoioasă e calea călugăriei către limanul mântuirii“. Da, mierea aceea mi s-a părut mai dulce decât orice altceva, pentru că era dată cu atâta dra­goste.

Prin el am învăţat ce înseamnă îndelunga răbdare

Într-un fel sau altul, din 1974 până în anul 1985, am făcut parte din obştea aceleiaşi mănăstiri. Părintele Justin a fost transferat la Mănăstirea Bistriţa, iar eu, cu vreo 2-3 ani mai înainte, atunci când părintele Ioanichie a fost obligat să meargă la aceeaşi mănăstire. I-am urmat acestuia, dar m-am instalat la Schitul Tarcău, pe atunci pendinte de Bistriţa, pentru a nu fi în vizorul autorităţilor, deoarece eram prea tânăr.

În acea perioadă, Biserica e­ra oprimată de regimul ateist co­munist, totuşi misiunea ei nu a fost întreruptă total. Numă­rul mănăstirilor, precum şi al monahilor se redusese vertiginos, dar nu au dispărut. Bise­rica îşi continua existenţa şi misiunea sionând prin labi­rintul tenebros al societăţii. În sensul acesta pot spune că, deşi eram oprimaţi, eram, în acelaşi timp, atât de liberi. Mănăstirea era o oază de libertate, unde puteai să dai Cezarului ce e al Ceza­rului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu.

Îmi amintesc că Mănăstirea Bistriţa, formal, era închisă. În 1979 erau vreo 10 călugări bă­trâni care, între altele, a­veau obligaţia să răspundă la ne­voile spirituale ale celor peste 1.000 de familii din satele din jur: Bistriţa, Viişoara, Plopu­şor, Sanatoriul Bisericani. Aproape toţi erau puşi sub vizo­rul ochiului autorităţilor opresoare. Între ei erau: părintele Martinean Conuţ, fostul stareţ de la Durău, Hrisostom Asavei, slobozit din puşcărie, Ioanichie Bălan, adus de la Sihăstria, părintele Justin, adus de la Secu. Pravila călugărească era redusă ca la o parohie. Însă, a binevoit Dumnezeu să fie aşezat stareţ, pe la sfârşitul acelui an, părintele Ciprian Zaharia. Pe atunci puterea politică avea un rol determinant în numirile personalului clerical şi monahal de conducere în Biserică. În 1980, ca tâ­năr licenţiat în teologie, am fost chemat de la Schitul Tar­cău de noul stareţ, părintele Ciprian, să întăresc obştea de la acea mănăstire. Părintele Jus­tin s-a bucurat mult. Îmi a­min­tesc că în ajunul sărbătorii Sfinţilor Apostoli, din 29 iunie 1980, s-a oficiat privegherea pe larg. Am cântat-o la strană cu părintele Justin, iar ceilalţi bătrâni, sub protia părintelui stareţ, au slujit la altar. La sfârşitul prive­gherii, părintele Justin a cerut în mod expres noului conducător al mănăsti­rii să dea binecuvântare să se săvârşească în biserica voievodală a lui Alexandru cel Bun, după tipic, toată rânduiala, pravila călugărească, pentru că, spunea el, are de acum cine să cânte la strană. Aşa a fost! S-a reiterat de atunci pravila monahală, care se continuă până astăzi. Odată cu ea a reînflorit şi viaţa monahală. În acel an, la privegherea Sfân­tului Ilie Tesviteanul, am fost primul călugăr, după 30 de ani, tuns în monahism de părintele stareţ Ciprian. Părintele Ioa­ni­chie mă acompania sub mantia lui smerită către sfântul altar. Eu, emoţionat, ascultam de sub aceasta înaintând în genunchi pe piatra rece a bătrânei biserici către icoana Sfintei Ana, ascultând glasul părintelui Justin, care cânta din toată ini­ma la strană cu lacrimi în ochi şi glasul tremurând Braţele părinteşti. Mi-a mărturisit mai târziu că avea şi el emoţie pentru că nu mai intonase această cântare de foarte mulţi ani.

Îmi amintesc, de asemenea, că la slujbă au participat şi câţi­va intelectuali din Piatra Neamţ. După slujbă, un doctor se a­dre­sează părintelui Justin, zicându-i: „Părinte Justin, a­ceastă cântare mi s-a părut mai suavă şi mai frumoasă decât Recviemul lui Mozart“. Mi s-a părut şi mie la fel, pentru că părintele Justin pe toate le făcea din toată inima şi din toată fiinţa sa.

Anii pe care i-am petrecut la Mănăstirea Bistriţa, în compania părintelui Justin, au fost determinanţi pentru viaţa mea monahală. Prin el am învăţat ce înseamnă îndelunga răb­dare. Aceasta pentru că ve­deam cum şiruri nesfârşite de oameni, din toate categoriile sociale, veneau la chilia lui pentru a-şi spune păsurile. Asculta pe fiecare şi pentru fiecare găsea un cuvânt de folos. Pe atunci, părintele Justin nu vorbea în biserică. L-am ascultat de multe ori, zi şi noapte la chilia lui care era permanent deschisă. Nu ştiu dacă omul acesta a ascuns ceva de cineva. Aveam impresia că viaţa lui se petrecea pe o scenă deschisă şi că fiecare faptă a sa era izvo­râtă din lăuntrul său şi exprimată cu o naturaleţe pe care doar oamenii aleşi ai lui Dum­nezeu o pot avea.

Acestea sunt câteva măr­turii despre o viaţă plină de prezenţa lui Dumnezeu, despre o viaţă a unui teofor ce a măr­turisit prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în inima omului într-un context politic ateist, cu preţul anulării propriei li­bertăţi. Părintele pe care l-am acompaniat anul acesta pe ultimul drum a fost un mare misionar, un călugăr autentic, un martor al lui Hristos, care a ţinut candela aprinsă a spiritualităţii unui popor asuprit şi oprimat. A fost un restaurator de temple ale Duhului Sfânt, un părinte duhovnicesc prin a cărui paternitate s-au născut în Hristos cei care au dorit să-şi asume crucea ascultării, a fecioriei şi a sărăciei, înstrăinân­du-se de lumea aceasta pentru a fi prieteni cu Dumnezeu.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească şi să-l încununeze în ceruri cu cunună de martir, alături de drepţii şi misionarii neamului românesc!