Lumina educaţiei
O misiune pe cât de frumoasă, pe atât de grea

O misiune pe cât de frumoasă, pe atât de grea

06 Octombrie 2018

Eram mică atunci când am început să Te percep, cu pași mărunți și poate nu foarte preciși în a des­coperi dintr-o dată totul, dar cu un simțământ de bucurie atât de clar. Fie că priveam spre înaltul cerului sau împrejurimile, ori stăteam la umbra bătrâ­­nului nuc de la câmp, admirând lanul de grâu, eram cuprinsă de o neasemuită stare de liniște, de reîntâlnire cu mine însămi. Sigur că atunci înțele­geam mai mult cu simțirea decât cu mintea, dar mă­reția lui Dumnezeu reflectată în natură mă copleșea.

Așa a fost prima întâlnire cu Dumnezeu. O întâlnire ce oferea siguranță și plinătate. Mai târziu am înțeles că dacă începi să lucrezi la această relație, Dumnezeu te întâmpină și te veghează neîncetat.

Timpul mi-a arătat că trebuie să construiești o relație cu Dumnezeu și să o consolidezi permanent. Cum? Prin practicarea și înmulțirea virtuților: a dragostei, a răbdării, a milosteniei, a întrajutorării, a suferinței alături de cel aflat în nevoie și câte altele. Astfel, pentru a-mi oferi exemple concrete, Atotmilostivul mi-a scos în cale oameni prin intermediul cărora am văzut ce înseamnă fiecare virtute în parte. Oameni de la care am avut ce învăța, oameni pe care nu-i voi putea uita niciodată, oameni care astăzi mi-au devenit cei mai de aproape prieteni, într-un cuvânt, „oameni de duh”.

Lucrul cu şcolarii mici

Pe când terminam prima facultate, printr-o lucrare deosebită, Dumnezeu mi-a făcut cunoștință cu „îngerul meu păzitor”, în persoana celei care avea să devină cea mai bună prietenă a mea. Studiind și Teologia, am ajuns să cunosc mai multe despre El, dar I-am înțeles lucrarea dumnezeiască prin exemplul personal al prietenei mele, prin capacitatea extraordinară de jertfă și dragoste, prin faptul că nu era pentru sine, cât era pentru ceilalți, prin faptul că prefera să fie, cu timp și fără timp, în slujba Bisericii, uitând adeseori de propria persoană.

La încheierea celor trei ani minunați de facultate a apărut o nouă provocare: aplicarea a tot ceea ce învățasem pe băncile școlii; să-i dăscălești pe ceilalți și nu oricum, ci vorbindu-le despre cel mai frumos lucru, despre Tatăl nostru, al tuturor. O misiune pe cât de frumoasă, pe atât de grea. O misiune în care dacă nu ai ajutorul Lui, nu ai nimic. Misiunea de profesor de religie.

Am pornit la drum puțin temătoare, dar cu mult entuziasm. La început fiind, am avut multe persoane în jurul meu, persoane care m-au sprijinit, m-au încurajat, mi-au împărtășit din experiența lor, am primit sfaturi utile, materiale didactice, cărți, albume etc. Dar dincolo de toate acestea, încredere și disponibilitate. Aceste două lucruri m-au întărit mult.

Clasele la care aveam să predau erau la primar și gimnaziu, așadar, provocarea era dublă. Trăgând adânc aer în piept și cu zâmbetul pe buze, am pășit în clasă. Tăcere și uimire. Prezentarea mea și rugăciunea. Am fost întâmpinată de 30 de fețișoare drăguțe și atât de inocente. Suflete care efectiv te transpun într-o altă lume. Astfel, începi să comunici, până când intervine curiozitatea și o avalanșă de întrebări apare în puținele minute care mai rămân din oră.

Ce este interesant la școlarii mici este faptul că au o mare putere de convingere, care se datorează unei experiențe pe care au trăit-o. Spre exemplu, avem o lecție despre ajutorarea aproapelui. Citim lecția, încercăm să o înțelegem, le spun cum e bine să procedăm, avem la îndemână fel și fel de situații și modalități dintre care o putem alege pe cea mai potrivită, însă atunci când în clasă se înalță două degețele care vor să împărtășească cu ceilalți experiența avută, planul de lecție capătă o cu totul altă formă. În urma relatării experienței respectivului coleg, ceilalți din clasă pot avea diverse reacții: fie rămân uimiți, fie pun întrebări suplimentare, fie îl felicită pe colegul lor. Un lucru este cert însă: dacă unul dintre ei a reușit să gestioneze situația și ei o pot face! Astfel, lecția capătă o dimensiune practică și chiar existențială. Așa o bucurie se întrezărește pe chipul și în inima profesorului, când elevii comunică în mod armonios, cum nu se poate exprima în cuvinte.

Nu știu cum se reacționează la celelalte ore, la auzul soneriei, însă mărturisesc că atunci când clopoțelul anunță încheierea orei de religie, o stare de regret se simte în glasurile elevilor. Apoi urmează valul de îmbrățișări și invitația: „Doamna, vă conducem până la scară” - aceea care duce spre cancelarie. Așadar, pe lângă catalog, încă 5-6 mânuțe își fac loc pe lângă mine și zâmbetele ne însoțesc și pe holurile școlii.

La gimnaziu, lucrurile decurg cu totul altfel: alți actori, altă piesă, alt scenariu. Ei vor, cu tot dinadinsul, să cunoască și să înțeleagă. Nu există oră de religie la care să nu avem dezbateri pe teme de interes. Iar acesta este un lucru foarte bun, în opinia mea. În primul rând, le dezvoltă capacitatea de a comunica și relaționa. Are loc un dialog în care prin exemple reale din viață, prin experiențe povestite, fie ale lor, fie ale profesorului, prin exemple din Viețile Sfinților sau prin relatări din viața Mântuitorului Iisus Hristos, lucrurile încep să capete contur, să fie definite. Punând bazele unor lucruri elementare și înțelegându-le, vom putea mult mai ușor să ne însușim cunoștințele cuprinse în lecțiile manualului. Peste nici una dintre acestea nu trecem fără a raporta respectivul caz la viața reală și aceasta pentru ca ei să aprofundeze informațiile predate. Astfel, concluziile vor fi însușite în mod corect, elevii învățând cum să reacționeze în situații de viață.

Am remarcat cum nevoia de a înțelege este semnalată prin întrebări din ce în ce mai dese, uneori chiar și după ce se termină ora, în pauză. Iar această deschidere și dorință a lor de a-L cunoaște pe Dumnezeu îți dă putere să continui, să te pregătești mai temeinic, să-i conduci mai în adânc spre tainele frumoasei noastre Ortodoxii.

Nevoia de a fi ascultaţi

La un moment dat, am dat peste o „clasă problemă”. Toți spuneau despre ei că sunt gălăgioși, că nu te poți înțelege cu ei; până când, într-o oră, m-am hotărât să-i ascult, pur și simplu, să-i ascult. Și asta am făcut. Am fost de-a dreptul uimită să descopăr o mulțime de probleme pe care acești copii le duceau cu ei. De fapt, nevoia lor era aceea de a fi ascultați. Elevii și-ar dori să fie ascultați măcar la ora de dirigenție - numită și oră de consiliere și orientare. Ca profesor te confrunți cu multe solicitări, rapoarte și multe altele, dar nu trebuie să uiți de realitatea de la clasă, de așteptările reale ale elevilor. Revenind, la sfârșitul orei, eram cei mai buni prieteni, doar fiindcă găsiseră un om care să-i asculte, să le înțeleagă frământările și problemele cu care se confruntă.

Responsabilitatea unui profesor de religie față de elevii săi, de orice vârstă ar fi aceștia, este enormă. Spun acest lucru pentru că religia chiar nu face parte din faimoasa expresie: „materii ușoare: muzică, religie, desen”. Îndrăznesc să spun că religia ocupă un loc central în sistemul educațional din țara noastră.

Părinții vor pentru copiii lor o gamă cât mai variată de activități: să învețe limbi străine, să desfășoare activități sportive și culturale. Bun. Și viața duhovnicească? Dacă părinții nu pun accent pe latura sufletească a copilului lor, răspunderea de pe umerii profesorului de religie se dublează. Sigur că dincolo de tot ceea ce îi spui, elevul are nevoie să și vadă, iar aici mă refer la puterea exemplului. Vede un adult că dă un pahar cu apă unui sărac, va da și el. O vede pe mama stând în genunchi și făcând o rugăciune, se va ruga și el. Însă dacă nu va vedea toate acestea în casă, percepția lui despre cele sfinte va rămâne doar la stadiul celor învățate în anii de școală.

Cred că datoria unui profesor de religie este foarte mare. El trebuie să fie conștient de la bun început că i s-au încredințat niște suflete, pentru care va răspunde în fața lui Dumnezeu. Totodată, profesorul de religie este dator să se roage pentru elevii săi, pentru ca Dumnezeu să le lumineze mintea, să le îndrepte pașii spre săvârșirea binelui și înfăptuirea virtuților, pentru creștere și întărire duhovnicească, pentru încurajarea celor care doresc să-L cunoască pe Dumnezeu, în lucrurile simple și frumoase, formându-se pentru viață. (Prof. Antoaneta Nicoleta Popa)


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!