O nouă tradiţie de Înviere în Parohia Soci

Siminciuc Diana, 21 Aprilie 2017

Este o seară cum nu se putea mai frumoasă, senină, cu linişte. Bisericuţa cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ de pe dealul care mărgineşte satul Soci din comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi, aşteaptă oaspeţi în straie de sărbătoare. Este o biserică nouă, mică, de lemn, în stil maramureşean. Deşi este nouă, povestea ei e veche. Actul ei de naştere s-a pierdut în negura veacurilor, însă acum îi trăim renaşterea.

Socenii îşi aduc aminte că ultima oară când au venit la Înviere aici a fost în anul 1973. Apoi s-a sfinţit biserica nouă din sat şi aceasta din vârf de deal a mai supravieţuit doar în mintea bătrânilor.

Bisericuţa, însă, nu a trecut singură prin aceste veacuri de singurătate. În stânga ei este cimitirul vechi al satului, cu cruci de pe care doar bătrânii mai ştiu să desluşească numele străbunilor adormiţi, iar în dreapta este un teren aparent viran, care ascunde însă în pântecele său trupurile ostaşilor români căzuţi în al Doilea Război Mondial pe frontul de la punctul Secătura, numit şi Pădurea Albă. În toţi aceşti ani despre cei peste 500 de eroi ai neamului au dat mărturie doar cele două troiţe, vechi şi ele, ridicate de ofiţerii şi subofiţerii Batalionului 15 D.

În toamna anului 2016 s-au început lucrările de ridicare a unei biserici noi pe fosta vatră a comunităţii. Aceasta se înalţă acum semeaţă, turla ei scrutează zarea, dar păstrează şi o smerenie născută din truda cu care a fost ridicată, lemn cu lemn, sculptată model cu model. Totodată, s-au aşezat în cimitir 120 de cruci în amintirea soldaţilor căzuţi la datorie.

În seara de Înviere a anului 2017, toate aceste cruci au purtat o lumânare aprinsă. Pe prispa bisericuţei, tineri îmbrăcaţi în costum popular au ţinut în mâini torţe, prapuri şi icoana Învierii. De la scări până la poartă, de-o parte şi de alta a aleii, comunitatea satului a venit să trăiască Învierea Domnului alături de bisericuţa şi de străbunii lor. Bătrânii se sprijină în bastoane de lemn, în privire li se citesc slujbele copilăriei, care acum învie în amintire.

„Hristos a înviat!“, se înalţă în zare glasul părintelui. „Adevărat a înviat!“, răsună culmea dealului de glasul mulţimii. „Adevărat a înviat!“, parcă răsună şi din pântecele pământului, de sub cruci. Părintele a spus sătenilor că nu moartea este urâtă, ci uitarea. Iată-i, astfel, aduşi din nefiinţa uitării în fiinţa amintirii pe toţi cei ce s-au jertfit pe frontul acesta pentru neamul nostru.

Cu lumânări aprinse, cântând „Hristos a înviat!“, credincioşii pleacă în procesiune către biserica nouă din sat pentru a participa la Liturghia Învierii. „Frumos… frumos!“ se aud glasuri din mulţime. Pe poteca dealului şerpuiesc sute de lumini. Tot satul a fost acolo. Copii mici au adormit în braţele părinţilor cu lanterne atârnându-le în mână. Ei ştiau că vor merge pe jos, prin noapte. Se pregăteau pentru o expediţie… O expediţie care pentru cei mari a fost înlăuntrul sufletului lor, în conştientizarea profundă a stării de sărbătoare, de împletire a morţii cu viaţa, a vechiului cu nou.

Un puşti de 8-9 ani trece alert prin mulţime, ocoleşte oamenii. Capacul de la lumânarea aprinsă îi zdrăngăne. În cealaltă mână are, precaut, o lanternă aprinsă. Să nu fie prins pe picior greşit şi să nu mai vadă drumul. Trăieşte şi el, curios, procesiunea.

La troiţa din sat se face o ectenie. Deja se întrezăreşte biserica nouă. Când se apropie mulţimea, biserica e din ce în ce mai bucuroasă. Turla luminată se înalţă dintre brazi, bat clopotele şi toaca. Primeşte oaspeţi care aduc cu ei Lumina Învierii. Credincioşii împânzesc cimitirul nou al satului, aprinzând lumânări la toţi ai lor. În biserică începe Liturghia şi se pomenesc toţi cei veniţi la Înviere, cei prezenţi în biserică şi cei din cimitire.

Biserica zâmbeşte. Bisericuţa veche zâmbeşte şi ea. Au slujit împreună socenilor, iar ei le-au slujit lor. Bisericile le-au oferit cadrul în care să oficieze cele rânduite, sătenii le-au dat lumină, bucurie, sens.

Învierea aceasta a fost un început al omului mai bun care Îl lasă pe Hristos să îi coboare în suflet. A fost, în acelaşi timp, un început al unei noi tradiţii în sat - procesiunea care se va face an de an în noaptea Învierii, de la bisericuţa veche la cea nouă, de la cimitirul vechi al satului la cel nou, pentru a face punte de legătură între pământ şi cer.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!