Repere şi idei
O pată de culoare de neşters a picturii româneşti

O pată de culoare de neşters a picturii româneşti

Grigore Ilisei, 12 Decembrie 2017

În 1983, la jumătate de veac de existenţă, pictorul Ion Neagoe, dascăl, totodată, la Artele Frumoase, deschidea prima şi singura sa personală antumă în cetatea Iaşilor. Argeşeanul descins în capitala Moldovei în anii ‘60 ai secolului trecut era la acea vreme un artist afirmat nu doar în agora ieşeană, ci şi pe scena naţională şi chiar internaţională. Participările lui la expoziţii colective şi de grup din România şi străinătate l-au consacrat ca o figură proeminentă a plasticii româneşti. Scrupulos cu propria operă, pictorul s-a impus ca adeptul unor elaborări minuţioase şi al cultivării stilului marcă proprie. Nu a scos în lume o lucrare decât atunci când a avut sentimentul, după îndelungi deliberări lăuntrice, că ceea ce gândise se întrupase artistic. Exigenţa sa proverbială se răsfrângea în primul rând asupra lui însuşi. Una dintre mărturisirile din cele 165 de caiete ale jurnalului ţinut în taină este pilduitoare: „Nici o altă muncă nu-mi poate reda bucuria de a trăi decât pictura. În afara ei, pentru mine, totul are un sens minor. Nu pictura pe care am făcut-o până acum, ci aceea pe care, cum spunea Pallady, vreau s-o fac”. Notaţia aceasta datează din 1966 şi miezul ei semantic a reprezentat pravila ce i-a tutelat lucrarea creatoare.

Expoziţia din 1983, o retrospectivă, configura liniile de forţă ale personalităţii sale. Se revela ca un colorist viguros şi original, găsind acorduri insolite, potrivit colegului său de liceu şi facultate Spiru Vergulescu, între albastru cobalt, ocru galben şi Sienna arsă, culori nu uşor de armonizat. Acestora li se alătura roşul cu game când aprinse, veritabile vâlvătăi, când domoale ca un foc ce se stinge în spuza vetrei. Culoarea căpăta adeseori în tablourile lui Ion Neagoe accente fov, iar atunci când subiectul o cerea, se compunea în rame dramatic-austere. Cromatica, fără de stăpânirea căreia nu te poţi chema pictor, a fost sălaşul în care înfloreau ideile, doldora în capul artistului. Se petrecea o alchimie ce reiese cu pregnanţă şi plasticitate chiar din scrisa pictorului diarist: „…o simplă pată de culoare îmi poate înflori sufletul”.

Ion Neagoe izbutea o osmoză a simţirii şi reflecţiei ce dă la iveală matca proprie. Umbla neobosit să atingă culmea visată, dar nu rareori i se părea că-i pe urmele Fetei Morgana. În lucrările sale, peisaje, portrete, naturi statice, compoziţii alegorice, palpită un freamăt al sensurilor înveşmântate în metafore ce se întrepătrund şi capătă reliefuri grăitoare prin esenţializare. Se cristalizează în modul acesta individualitatea şi se rostuieşte glăsuirea nepereche. Culorile, asemenea mişcării vaselor comunicante, se supun unei contagiuni generatoare de noi valoraţii şi valori expresive. Portretistul scoboară în adâncimi fiinţiale şi de acolo proiectează cifrul celui portretizat. Florile pictate de Ion Nea­goe nu-s fidele modelului. Mai degrabă sunt fructul percepţiilor anterioare şi impresiilor ce înving efemerida, fiind amprenta gravată pe retina sensibilităţii. Peisajele se disting drept radiografii ale unor stări de spirit şi iluminări, iar compoziţiile de factură alegorică lasă senzaţia unei cinetici a sugestiilor deschise spre cele mai varii zări ale trăirii şi gândirii.

Tablourile semnate de Ion Nea­goe formează o operă a unui creator cultivat, unul care a îmbrăţişat perceptele renascentiste şi a poposit pe câmpiile elizee ale tuturor artelor. A făcut-o fie ca degustător rafinat, ori ca meşter faur, ca în cazul scrisului, realitate devoalată elocvent de cele 165 de caiete ale jurnalului ţinut aproape zilnic, cu o scriitură plină de aplomb, har şi substanţă. Paginile acestui veritabil testimoniu al epocii, omului şi artistului, din care soţia sa Filomela a editat după moartea pictorului un volum intitulat „Timpuri amestecate”, ne oferă postum chei noi de înţelegere mai profundă a universului său artistic şi omenesc, desluşindu-ne crezurile unui creator frământat, atent la tot ce se întâmpla demn de consemnare în jurul lui, o personalitate vie, arzătoare, aspirând să prindă eternitatea clipei. Cu cartea sub ochi şi cu ecourile sale în suflet am putut să-l percepem mai complex prin expoziţiile din anii 1991, 1992 şi 2001 de la Iaşi, cărora li s-a adăugat în 1993 cea din ţinutul natal, de la Muzeul de Artă Argeş.

De peste trei lustri, lucrările lui Ion Neagoe n-au mai fost văzute în public. Tăcerea lungă şi grea lăsată peste creaţia acestui artist, care a marcat evoluţia artelor la Iaşi, a fost în sfârşit risipită. La început de decembrie 2017, Galeria „Dana” din Iaşi, cămin al valorilor perene ale şcolii ieşene, ne-a dăruit bucuria reîntâlnirii cu opera polifonică a lui Ion Neagoe printr-o retrospectivă riguros şi profesionist articulată de două reprezentante ale noului val în artele plastice ieşene, Smaranda Bostan şi Maria Bilaşevschi. Cele 50 de lucrări provenind din colecţia Pinacotecii ieşene şi din colecţii particulare îl înfăţişează pe Ion Neagoe prin ceea ce demersul artistic a avut caracteristic, acea sinteză originală între senzualitatea genuină şi cerebralitatea dobândită. Procedând fără concesii, Ion Neagoe, cel care nu s-a clătinat în faţa modelor şi curentelor trecătoare, cum îi scria într-o epistolă Sabin Bălaşa în 1983, cu prilejul primei personale, şi-a croit drumul propriu şi a făcut-o, potrivit altei remarci din aceeaşi scrisoare a prietenului său bucureştean, „datorită talentului şi caracterului… deosebit”. Slujind cu devoţiune şi chemare aproape misionară pictura şi catedra, Ion Nea­goe a ajuns a fi o pată de culoare de neşters a picturii româneşti.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!