Biserică şi societate
O piedică în împlinirea viselor

O piedică în împlinirea viselor

Andreea Hefco, 16 Octombrie 2012

Oricând ai un ţel, există câţiva paşi care trebuie parcurşi, există o muncă ce trebuie să fie făcută pentru a-l atinge. În mod ideal, nu ai fi satisfăcut până nu ai făcut de fapt munca, dar când spui cuiva ţelul tău şi este recunoscut ca atare, psihologii spun că acest lucru se numeşte realitate socială.

Ce este un vis personal? Este acel lucru pe care doreşti să-l realizezi din tot sufletul, căruia eşti dispus să-i acorzi timp aproape nelimitat şi energia ta pentru a se realiza şi care îţi dă senzaţia de împlinire completă. Persoanele care îşi urmăresc visul sunt capabile de eforturi şi sacrificii deosebite, pe care totuşi nu le simt ca atare, deoarece ele sunt compensate de plăcerea de a face ceea ce şi-au dorit mereu. Timpul şi efortul nu sunt considerate o muncă, preţul plătit nu este peceput a fi numai un sacrificiu. Se pare că urmărirea unui vis personal este activitatea care poate să te scoată din închisoarea unei existenţe obişnuite. Nu poţi obliga un om să-şi urmeze visul, acest imbold trebuie să vină din interior, ca o dorinţă personală de nestăvilit. Trebuie să tânjeşti după el. Mai este important de precizat că nu e uşor de găsit. Poate e un dar. Iar cei care îl găsesc de timpuriu, poate în adolescenţă, fac parte dintre cei privilegiaţi, care ar trebui trataţi cu consideraţie, şi nu doar temperaţi cu sfaturile şi experienţa noastră.

A spune cuiva obiectivul tău îl face mai puţin probabil să aibă loc

În general visul se descoperă sau se înţelege în timp, stimulat de căutarea lui, de întrebarea din noi: care este visul meu? Unde vreau să ajung? Studiile de specialitate, pentru că mereu ne întoarcem la ele, spun că de regulă acest vis nu are legătură cu factorii de prosperitate şi acceptare socială, aşa cum de multe ori ne păcălim, ci are legătură cu altceva, viu, dinamic, provocator, înalt. Dar acest articol nu a fost gândit ca o hartă în căutarea visului, ci el urmăreşte un alt aspect, aparent minor, dar care confirmă proverbul cu buturuga mică care răstornă carul mare. Şi buturuga mică este în acest caz povestirea visului personal. Aceasta nu numai pentru că o să apară persoane care o să te anunţe că ceea ce vrei să faci este ori imposibil, ori foarte greu, ori deja realizat, deci mai sigur să te linişteşti şi să intri cuminte în turmă, ci din alt motiv. Testele de psihologie repetate au dovedit că a spune cuiva obiectivul tău îl face mai puţin probabil să aibă loc. Oricând ai un ţel, există câţiva paşi care trebuie parcurşi, există o muncă ce trebuie să fie făcută pentru a-l atinge. În mod ideal, nu ai fi satisfăcut până nu ai făcut de fapt munca, dar când spui cuiva ţelul tău şi este recunoscut ca atare, psihologii spun că acest lucru se numeşte realitate socială. Mintea e într-un fel păcălită în a crede că deja s-a întâmplat. Şi atunci, pentru că ai simţit satisfacţia, eşti mai puţin motivat să faci munca grea, care e de fapt necesară. Deci asta merge împotriva înţelepciunii convenţionale care spune că ar trebui să le spunem prietenilor ţelurile noastre. În 1926, Kurt Lewin, fondatorul psihologiei sociale, a numit asta "substituţie", iar în 1933, Wera Mahler a înţeles că atunci când ceva e recunoscut de alţii, e simţit ca fiind real de către minte.

Să rezistăm tentaţiei de a ne anunţa ţelul

Într-un test s-a cerut ca participanţii să îşi scrie un ţel personal. Jumătate din ei şi-au anunţat angajamentul în faţa întregii săli şi jumătate nu. Apoi toţi au primit 45 de minute de efort care i-ar ajuta în mod direct să-şi atingă ţelul, dar li s-a spus că se pot opri oricând. Cei care şi-au ţinut gura închisă au muncit, în medie, toate cele 45 de minute, şi când au fost întrebaţi apoi, au spus că simt că mai au mult de lucru până-şi vor atinge scopul. Dar cei care l-au anunţat, au renunţat în medie după 33 de minute, iar când au fost întrebaţi, au spus că se simt deja mult mai aproape de a-şi atinge ţelul.

Deci, dacă cele menţionate mai sus sunt adevărate, ce putem face? Ei bine, să rezistăm tentaţiei de a ne anunţa ţelul. Să amânăm satisfacţia pe care o aduce recunoaşterea socială. Şi să înţelegem că mintea confundă vorbitul cu făcutul. Dar dacă simţim nevoia să vorbim totuşi despre asta, să o facem într-un fel care nu ne oferă satisfacţie, "la rece" cum se spune, fără să căutăm să obţinem felicitări, admiraţie sau uimirea interlocutorului.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!