Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei O Românie de departe

O Românie de departe

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 24 Aprilie 2019

Săptămâna trecută, deși mă aflam în Ame­rica, m-am trezit dintr-odată în România. N-a trebuit decât să privesc pe o fereastră înăuntru, apoi să ajung în locul spre care tocmai privisem, deschizând o ușă. Ușa unei bisericuțe de țară, cu acoperiș verde, întocmai ca pădurile din jur. Cum o fi răsărit aici această biserică mică pe dinafară, dar mare cât țara de acasă pe dinăuntru?

Aș putea crede, și chiar cred, că sunt în satul unde m-am născut, cu toate că un pic mai devreme mă găseam în largul Americii, venind din Pennsylvania spre New York, printre dealuri abia înverzite și printre case crescute, ca și bisericuța în care abia am pășit, direct din iarbă.

Catapeteasma în fața căreia mă închin are miros de lemn românesc. Totul miroase româ­nește înăuntru. Iar sfinții din icoane răspund în limba română la toate mirările mele. Așa cum răspunde și Vincențiu Temirov, starețul acestei mănăstiri ortodoxe de la capătul lumii, la întrebările în care mi se transformă mirările. Aflu, astfel, că Dumitru Minciu, unul dintre pu­ținii români care au trăit în aceste locuri, simțind că i se apropie sfâr­șitul, și-a donat, în 1990, casa și terenul unei biserici româ­nești din New York. În 2001, a apărut, prin diligențele Patriarhiei Române, Mănăstirea „Sfântul Dumitru cel Nou”. Construcția bisericii a început în 2007. Patru ani mai târziu a fost sfințită.

Aceasta este pe scurt povestea României în care îmi stă sufletul îmbrăcat în timp ce sfinții de pe pereți îmi luminează mai departe mirările. Au venit doi zugravi de acasă, Andrei și Eliza Chiriac, pentru a le da viață. Nu știu dacă nu tot ei au pictat și cerul care se vede în depărtare pe fereastră. Știu că e cerul Americii, dar ferestruicile bisericii îl traduc pentru ochii mei lacomi de țara natală în românește.

Sunt patru viețuitori în toată mănăstirea, trei călugări și un câine. Un câine pe care l-am auzit tot timpul lătrând. Româ­nește, cum mi s-a părut mie, convins, și atunci, și acum, că nu mi s-a părut greșit!

Să fi stat o jumătate de ceas la taifas cu sihăstria blândă a acestei biserici căreia îi este foarte dor de români. Numai că există foarte puțini români în așezările din jur.

Nedrept de puțini față de multa Românie dinăuntru!

Deși am ajuns de câteva zile în România de acasă, încă mă gândesc la sufletul acelei Românii de departe. O parte din sufletul meu a rămas acolo. Și n-am, vă rog să mă credeți, nici cea mai mică intenție să-i cer să vină vreodată înapoi!