O scrisoare a părintelui Dumitru Stăniloae

La 110 ani de la naştere şi 20 de ani de la trecerea în veşnicie a părintelui Dumitru Stăniloae, cei care l-au cunoscut, fie şi numai ocazional, trăiesc şi acum bucuria şi emoţia acelor întâlniri. Părintele Isidor Berbecar, parohul bisericii închinate Tuturor Sfinţilor, din Botiza, Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, ne-a vizitat recent la redacţie şi ne-a povestit cum l-a cunoscut pe părintele Stăniloae, cucernicia sa prezentându-ne totodată şi o scrisoare primită din partea marelui teolog, pe care îl invitase să slujească în noua biserică a satului, care tocmai fusese sfinţită.

 

Episcopul Kallistos Ware de Diokleia, referindu-se la teologia părintelui Dumitru Stăniloae, mărturisea că aceasta este „o teologie a iubirii şi comuniunii personale“. Apoi, citându-l pe teologul român, care spunea „Credinţa, ca lucrare a Sfântului Duh, vine la o persoană prin alta… Scriptura îşi activează puterea ei în comuniunea între persoane“, sesisează importanţa pe care marele teolog român o acordă cuvântului „între“.

 

Scurta poveste a părintelui Isidor Berbecar şi textul scrisorii pe care a primit-o de la părintele Stăniloae, credem, se aşază perfect în nemărginirea acestui cuvânt, „între“, care iradiază puternic, definitoriu şi emoţionant, iubire şi comuniune personală.

„Fratele meu, Liviu Berbecar, lucra prin anii â70 ai secolului trecut la gara din Vlădeni Ardeal, judeţul Cluj, localitate în care, la 16 noiembrie 1903, se născuse părintele Dumitru Stăniloae“, ne-a povestit părintele Isidor Berbecar. „Mergând odată pe la el, m-a invitat să-i facem o vizită lui «nea Gheorghe», care locuia acolo, fratele marelui profesor de dogmatică de la Institutul Teologic din Bucureşti, Dumitru Stăniloae. Am mers la dânsul şi am stat de vorbă şi parcă nu ne mai săturam. Era un om foarte blând, foarte modest. M-a impresionat foarte mult. Fratele meu şi soţia lui mergeau des la dânsul, pentru că era un om de la care aveai ce să înveţi. Era suferind, iar ei îl mai ajutau cu ce puteau. Erau într-o relaţie foarte bună. Eu am rămas impresionat de smerenia şi blândeţea lui, de vorba lui dulce. Atunci am aflat că marele teolog Dumitru Stăniloae este fratele dânsului, pe care îl cunoşteam doar din studiile teologice din perioada seminarului. «Nea Gheorghe» mi-a dat adresa părintelui profesor şi, prin 1972, am venit la Bucureşti, am luat legătura cu dânsul şi am rămas într-o relaţie cu cucernicia sa. Ajungând preot la Botiza, am primit ascultarea de a construi în sat o mare biserică, lângă cea de lemn, monument istoric. După ce am ridicat biserica, i-am scris părintelui Stăniloae o scrisoare, pe care i-am trimis-o pe adresa institutului, invitându-l să vină la Botiza să vadă biserica şi să slujească împreună cu mine o Sfântă Liturghie în satul nostru. Dar pentru că pe perioada verii la institut nu se ţineau cursuri, părintele a aflat de existenţa ei mai târziu, şi atunci mi-a răspuns, trimiţându-mi această scrisoare, în care îmi spunea că regretă că nu a putut da curs invitaţiei mele, dar poate va veni în anul următor. Această scrisoare face parte din comorile sufletului meu şi sunt foarte bucuros că o păstrez şi că ea îmi aminteşte de un om deosebit, care este unul dintre cei mai mari profesori de teologie ortodoxă din lumea contemporană.“

Aceasta este povestea părintelui Isidor Berbecar. O întâlnire şi o scrisoare i-au marcat suficient viaţa ca să le păstreze, cum spune cucernicia sa, printre „comorile sufletului meu“.

Evenimentul, minor în aparenţă, relevă însă importanţa covârşitoare pe care părintele Stăniloae o acorda comuniunii şi comunicării personale, directe, căci în esenţă ambele înseamnă iubire a aproapelui şi responsabilitate, atribute ale unui spirit adânc creştin, înseamnă „între“.

 

Episcopul Kallistos Ware de Diokleia mai arăta că „părintele Dumitru este în mod categoric un teolog al nădejdii universale“. Acest „între“, în care se cuprinde şi amintirea părintelui Berbecar, aflat la vremea respectivă în celălalt capăt al ţării, mărturiseşte, mai ales prin scrisoarea prezentată, nădejdea într-o viitoare întâlnire, într-o comuniune şi comunicare în dialog, pentru că marele nostru teolog se definea pe sine astfel: „Eu nu mă cunosc pe mine în afara relaţiei cu ceilalţi“. Cuvinte ce confirmă din plin faptul că părintele profesor Stăniloae avea harul de a-i apropia pe oameni. De aceea, până şi micile, aparent neînsemnatele amintiri legate de persoana sa devin în timp dovezi emoţionante, calde şi ziditoare despre dimensiunea sufletului marelui teolog, în care fiecare dintre cei care l-au cunoscut şi-a aflat locul său.