Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei O simplă întrebare

O simplă întrebare

Un articol de: Dumitru Horia Ionescu - 18 August 2009

Mă întreb adesea de ce ne este atât de greu să ne cunoaştem pe noi înşine şi să înţelegem care este adevărata noastră menire? Am în gând cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Ca să fim spre lauda Slavei Sale noi, cei ce mai înainte am nădăjduit întru Hristos. Întru care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei“ (Efeseni 1, 12-13). Ar fi uşor de înţeles că locul nostru este alături de Dumnezeu. Dar acceptăm greu realitatea dragostei divine pentru noi şi tindem să fugim de ea. Vrem să ne ascundem de Domnul, să ne facem existenţa grea şi să ne amăgim că nu înţelegem nimic din cuvintele Apostolului. De ce nu vrem să fim fii ai Domnului, de ce refuzăm „înfierea întru El“ (Efeseni 1, 5) ?

Se afirmă, şi fiecare generaţie repetă acest lucru, că omul se comportă în raport cu semenii săi ca un animal de pradă, ca un lup care, pentru a supravieţui biologic, atacă şi nimiceşte fără cruţare. Biologul Richard Dawkins, cunoscut pentru ateismul şi scepticismul său militant, punea, încă din 1976, egoismul nimicitor la baza existenţei umane. Omul ar fi o maşină construită cu ajutorul unor gene egoiste. Până şi cele mai simple forme moleculare de viaţă supravieţuiesc pe seama celorlalte, prin distrugerea acestora. Chiar dacă la un moment dat genele se unesc într-o acţiune comună, ele o fac exclusiv dintr-un soi de oportunism bizar, care nu este de durată. Astfel, altruismul şi solidaritatea sunt considerate drept simple iluzii, drept amănunte inutile. Cine le preţuieşte trăind prin ele şi cu ajutorul lor îşi pune în pericol propria existenţă. Războiul, crima şi orice formă de violenţă directă sau indirectă împotriva semenilor devine justificabilă, chiar indispensabilă, pentru cei care vor să supravieţuiască. Răutatea fără margini, de tip patologic, este reabilitată ca realitate fundamentală şi oricine, plin de patimi, calcă în picioare viaţa altuia poate dormi liniştit, fără remuşcări. El este cel care împlineşte legile naturii.

Studiul molecular şi genetic era în anul 1976 doar la început. Profesorul Joachim Bauer, neurobiolog, care predă medicina psihosomatică în cadrul Facultăţii de medicină din Freiburg, a infirmat rezultatele lui Richard Dawkins, în urma unor cercetări care s-au întins de-a lungul mai multor ani şi care au fost confirmate prin experimente repetate în laborator. Într-o serie de mai multe conferinţe şi într-un articol publicat în numărul din iunie al revistei „Die politische Meinung“ („Părerea politică“), profesorul Bauer s-a arătat convins de faptul că nu există la nici un nivel molecular o activitate de tip egoist care să asigure supravieţuirea prin distrugerea altor biosisteme. Dimpotrivă, este evident că acestea dezvoltă o remarcabilă strategie de supravieţuire bazată pe cooperarea dintre ele. Când un biosistem este supus unui factor de stres, cum ar fi boala sau schimbarea mediului de viaţă, el dezvoltă o strategie de adaptare la noua realitate existenţială printr-un efort comun al tuturor celorlalte sisteme celulare existente. Fiecare este chemat să ajute la găsirea unei forme de adaptare care să fie viabilă. Astfel, afirmă profesorul Bauer, este absurd să se vorbească despre egoism la nivel genetic, orice genă fiind „programată“ pentru comunicare. Cooperarea dintre gene se manifestă şi prin crearea în interiorul organismului a unei „zone“ de linişte, unde datele genetice iniţiale sunt păstrate pentru timpul când se va reveni la normalitate, adică la starea fericită, fără boală şi stres. Tot prin colaborare, factorii de modificare sunt ţinuţi în frâu, stopaţi când totul merge bine, pentru a nu se distruge din greşeală genele care se găseau iniţial la baza sistemului şi care sunt realitatea genetică determinantă. Astfel, în genă nu există nici o urmă de poftă de a distruge, de profilare pe seama altora, viaţa fiind eminamente pozitivă. Profesorul Bauer explică în continuare că şi la nivel molecular apare manifestări violente, de agresiune, însă, fapt important, ele nu apar de la sine, ca fenomen natural inevitabil. Violenţa este generată de o acţiune venită din afara sistemului şi care trezeşte reacţia imediată de apărare. Fenomenul este la fel de valabil şi pentru oamenii sănătoşi psihic care se manifestă violent doar pentru a preveni un atac din afară, o stare care le-ar produce durerea. Nu există nici un indiciu că la nivel genetic agresivitatea este un rău necesar sub forma unei nevoi imperative de agresivitate, cauzată de o stare de plăcere perversă. Ceea ce Dawkins afirma în 1976, ca simplă speculaţie, este infirmat de cercetarea biomoleculară actuală. Avem certitudinea că egoismul din oameni nu este fundamental, el fiind răspunsul la o provocare, o stare trecătoare, o situaţie instabilă de moment. Biologia ajunge prin cercetare empirică la un adevăr considerat de către teologie ca fundamental. Binele, altruismul, iubirea de frumos sunt starea de normalitate a omului, ca reflectare a prezenţei divine în noi.

În noaptea când a murit, marele teolog elveţian Karl Barth a apucat să mai scrie: „Dumnezeu este pentru cei vii“. Sub aceste cuvinte şi-a pus semnătura, cu scris tremurând, dar apăsat şi perfect lizibil. Au fost ultimele sale cuvinte şi ele au reflectat convingerea sa de o viaţă. Pentru Karl Barth prezenţa lui Dumnezeu în oameni este o realitate care se dovedeşte prin talentul şi calităţile pe care omul le primeşte ca dar de la Domnul. În lucrarea sa „Scrisoare către Mozart“, apărută în 1956, când se împlineau 200 de ani de la moartea celebrului compozitor, Barth vorbeşte despre talentul lui Mozart ca reflectare a creaţiei şi a dragostei divine. Cu cât Mozart îşi perfecţiona mai mult compoziţiile cu atât el mărturisea indirect pe Dumnezeu.

Asupra teologiei lui Barth sunt, din punct de vedere ortodox, multe de spus. Dar şi el a fost printre aceia care au înţeles sensul fundamental al existenţei noastre şi adevărata noastră menire. Fiecăruia dintre noi îi este dat să ajungă a înţelege. După cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Şi să vă lumineze ochii minţii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat…“ (Efeseni 1, 18).