An omagial
O sută de ani de la unirea Basarabiei cu patria-mamă

O sută de ani de la unirea Basarabiei cu patria-mamă

Sărbătorim astăzi, 27 martie 2018, un veac de la primul eveniment care a dat startul Marii Uniri: adoptarea de către Sfatul Țării de la Chișinău a Declarației de Unire a Basarabiei cu România. Basarabenii porniseră, astfel, propria revoluție prin afirmarea dorinței de a merge pe alt drum decât cel spre care Rusia era mânată de bolșevici. Pentru români, mersul implacabil al istoriei anului 1918 balansa între agonia păcii umilitoare de la Buftea-București, 24 aprilie/7 mai 1918, și bucuria unirii tuturor românilor, aflați până la acel moment în granițele unor imperii ce s-au prăbușit rând pe rând.

În istoria omenirii sunt momente în care pare că intervenția divină este mai prezentă ca oricând. Cu siguranță, anul 1918 se poate înscrie într-un astfel de registru, căci nu te poți raporta altfel la vremea în care popoarele Europei și-au trăit propriile istorii la extreme, de la agonie la extaz și invers. Pentru români, mersul implacabil al istoriei anului 1918 a părut marcat de acest registru al balansului între agonia înfrângerii, parafată prin pacea umilitoare de la Buftea-București din 24 aprilie/7 mai 1918, și bucuria unirii tuturor românilor aflați până la acel moment în granițele unor imperii care s-au prăbușit, rând pe rând, precum efemerele castele de nisip.

Răpit în anul 1812 din trupul Moldovei marilor voievozi, pământul dintre Prut și Nistru, cunoscut sub numele de Basarabia, și-a trăit timp de un secol marea dramă a dezrădăcinării, a robiei babilonice, precum popoarele biblice. Rusificarea, ruperea de cultura și limba română, dislocarea oamenilor din satele lor și trimiterea în zone uitate de lume din uriașul imperiu al țarilor au fost doar câteva dintre efectele actului de la 1812. Basarabia și-a trăit cumva o istorie paradoxală, căci tocmai în secolul naționalităților, când popoarele Europei se trezeau la libertate și își afirmau propria identitate și își cereau drepturile, românii de aici erau obligați să trăiască în afara istoriei și, fapt grav, legăturile cu România, cu românii de dincolo de Prut erau interzise și aspru pedepsite. În plus, țarismul le-a indus falsa idee că ei sunt moldoveni, că formează un popor aparte, distinct de poporul român, teorie preluată ulterior și de sovietici și vehiculată și astăzi în spațiul public.

Izbucnirea Primului Război Mondial a fost momentul care a produs o ruptură a acestei situații umilitoare. Peste 300.000 de basarabeni au fost înrolați în armata țaristă și trimiși să lupte pe front. Aici ei s-au întâlnit cu ceilalți români - cu ardelenii în Galiția, în Ucraina, cu muntenii și moldovenii pe frontul românesc din Moldova. Toți acești soldați basarabeni au realizat, dintr-odată, că erau parte a aceluiași popor, că vorbeau aceeași limbă, iar vălul indus conștiințelor de imperiul țarist s-a ridicat. După trei ani de război, Rusia a intrat într-o criză, iar cele două revoluții declanșate în anul 1917 au generat prăbușirea imperiului.

Ideile autodeterminării puternic afirmate în acei ani au prins contur și în spațiul basarabean. Anul 1917 a găsit intelectualitatea românească de aici pendulând între o iluzorie participare la revoluția de sorginte bolșevică și participarea la propria-i revoluție, aceea a trezirii conștiinței națio­nale și a ruperii de spațiul și ideologia rusă a lumii lui Lenin și Troțki.

Basarabia și-a trăit, în anul 1917, momentul genezei mișcării unioniste, care s-a derulat încet și greoi, stropit cu sângele unor adevărați martiri ce au plătit cu prețul vieții crezul lor, iar Simeon Murafa, unionistul ucis de bol­șevici în luna august a aceluiași an, este un exemplu relevant în acest sens. Înființarea Partidului Național Moldovenesc, în aprilie 1917, a fost, fără îndoială, primul pas însemnat al trezirii vocii sângelui, căci numai printr-un partid politic mișcarea națională românească din Basarabia putea să-și atingă obiectivele. Următorii pași au fost cei ai congreselor în care cele mai importante categorii sociale s-au întâlnit și au decis adeziunea la ideile naționale: învă­țătorii, preoții și soldații. În tot acest timp, prezența ardelenilor în spațiul basarabean s-a dovedit a fi fost una de bun augur, căci ardelenii le-au fost „învățători și profesori” ai trezirii conștiinței naționale românești, ai crezului că și basarabenii sunt parte integrantă a poporului român.

Decisiv a fost finalul anului 1917 când în Basarabia a fost creat Sfatul Țării, organul legis­lativ care a dat o formă juridică aspirațiilor naționale, în momentul în care a decis crearea Republicii Democratice Federative Moldovene. Practic, basarabenii își porneau revoluția lor, afirmându-și dorința de a merge pe alt drum decât cel spre care Rusia era mânată de bolșevici.

Haosul provocat de trupele fostei armate imperiale care, contaminate de bolșevism, la întoarcerea de pe frontul din Moldova s-au oprit în Basarabia pentru a instaura ceea ce ei numeau ordinea revoluționară, în fapt dezordinea și jaful teritoriului locuit în majoritate de români. Pentru bolșe­vici dorința românilor basarabeni era de neînțeles, deși revoluția vorbea de dreptul legitim al popoarelor la autodeterminare, în fapt, „revoluționarii lumii noi” perpetuau ideile defunctului imperiu. Era o prefigurare a dictaturii și asupririi popoarelor de la Urali la Vladivostok care avea să se petreacă în vremea existenței URSS. Din aceste motive, în permanență, membrii Sfatului Țării au stat sub teroarea amenințării bolșevice și numai intervenția armatei române a pus capăt crimelor, jafurilor și abuzurilor bandelor bolșevice.

În anul 1918, într-o zi simbolică, 24 ianuarie, Republica Moldovenească și-a proclamat in­dependența, acesta fiind primul mare pas pe drumul spre Unirea cu România. Este momentul în care se pune cu pregnanță în dezbatere ideea unirii. De o parte sunt reprezentanții unirii necon­diționate, de alta sunt cei ne­hotărâți, dar și cei care se opun.
Ziua de 27 martie 1918 a rămas în istorie ca zi a Unirii. Este, de fapt, preambulul care anunța, la sfârșitul anului, și Unirea celorlalte teritorii românești cu patria-mamă. Ședința solemnă a Sfatului Țării din 27 martie a rămas ca un moment memorabil al conștiinței naționale ro­mâ­nești. Relevante sunt vorbele rostite de Constantin Stere în acele clipe: „Gonit din Țara mea natală prin puterea oarbă a despotului țar, astăzi eu iar sunt adus aici prin voința poporului eliberat... În vieața omului, ca și a popoarelor întregi, momente așa de înălță­toare nu sunt multe... Astăzi noi proclamăm drepturile poporului suveran nu numai aci, în Basarabia, ci și drepturile tuturor fraților noștri, oriunde ar fi ei”. Actul Unirii a fost votat cu 86 de voturi pentru, 3 voturi au fost împotrivă, iar 36 de deputați s-au abținut de la vot. Ratificarea actului unirii s-a făcut de către Regele Ferdinand I la data de 9/22 aprilie, iar recunoașterea internațională a venit la 28 octombrie la Paris.

Actul Unirii Basarabiei va rămâne pentru totdeauna în istorie legat de acțiunea unor perso­nalități precum C. Stere, P. Halippa, I. Inculeț, D. Ciugureanu, I. Buzdugan, Vasile Stroescu, Alexe Mateevici, Simeon Murafa. Alături de familia regală, de clasa politică a acelei epoci, „panteonul Unirii” se întregește cu jertfele soldaților români de pe fronturile Marelui Război, jertfe care au clădit România Mare.

La o sută de ani de la acel moment astral al istoriei noastre, chiar dacă destinul ne găsește pe noi și pe frații noștri din Basarabia separați în două state, avem datoria de a onora așa cum se cuvine moștenirea noastră comună, jertfele înaintașilor și, mai ales, de a celebra România și istoria noastră în fiecare zi. Avem datoria ca prin munca noastră, prin eforturile noastre, să reușim să lăsăm o moștenire valoroasă urmașilor noștri, așa cum, la rândul său, generația de la 1918 ne-a lăsat nouă România unită.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!