O sută de ani de la Unirea Bucovinei cu patria-mamă

O sută de ani de la Unirea Bucovinei cu patria-mamă

Prof. Dr. Dorin Stănescu, 28 Noiembrie 2018

În urmă cu un veac, în ziua de 28 noiembrie, în Bucovina avea loc un eveniment care, prin reverberațiile lui patriotice, avea să fie parte a fenomenului ce a caracterizat acel an special al istoriei românilor, 1918, și anume unirea lor într-un singur stat. În acea zi, Congresul general al Bucovinei a proclamat Unirea necondiționată cu patria-mamă, iar prin aceasta generația de atunci mai făcea un pas spre desăvârșirea unirii tuturor românilor și spre împlinirea idealului național.

Parte integrantă a trupului atât de încercat de vremuri al Moldovei istorice, Bucovina devine la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe fundalul nenumăratelor frământări și războaie, un subiect al diplomației interna­ționale. Războiul ruso-turc din 1768-1774 a atins și zona de nord a Moldovei, care a fost ocupată de armatele țarului. Victorioși, rușii au impus Turciei tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. În acest moment, intra în scenă Imperiul Habsburgic. Acesta a cerut Rusiei o recompensă pentru sprijinul tacit oferit țarismului în război - Bucovina. În prealabil, austriecii îl convinseseră pe mareșalul rus Ru­meanțev să-și retragă trupele, iar prețul plătit pentru această favoare a fost o „mică atenție” - 5.000 de galbeni și o tabacheră de aur.

Între 31 august și 25 octombrie 1774, trupele austriece au ocupat Bucovina, iar statutul juridic internațional al zonei a fost reglementat prin Convenția din 7 mai 1775 între Turcia și Imperiul Habsburgic. Înțelegerea consfin­țea faptul că Bucovina devenea parte a Imperiului Habsburgic.

Protestul unui fanariot

Domnii fanarioți au fost cel mai adesea înfățișați în istoriografia română cu o imagine negativă, în ciuda unor fapte care au demonstrat contrariul. Un astfel de exemplu este Grigore Ghica al III-lea, domn al Moldovei din 1774, cel care a protestat vehement față de anexarea Bucovinei de către habsburgi. Ostilitatea față de austrieci avea să-l coste viața. Aceștia au cerut sultanului îndepărtarea lui de la tron. Un capugiu (agent executor) a fost trimis la Iași, iar la 1 septembrie 1777 domnitorul a fost omorât.

Faptele lui Grigore Ghica al III-lea și moartea sa tragică sunt o pată pe obrazul călăilor săi. În istoria noastră, el rămâne ca un caz aparte al unui domnitor care a avut curajul de a protesta față de o nedreptate făcută românilor de către marile puteri care, la acea vreme, tutelau acest spațiu.

Stăpânirea austriacă asupra bucății smulse din trupul Moldovei a însemnat începutul unui puternic proces de germanizare și de deznaționalizare a românilor, iar acest fapt s-a materializat, spre exemplu, prin des­­fiin­­țarea mănăstirilor, care, din 27 câte erau inițial la anexarea provinciei, au rămas numai patru: Putna, Sucevița, Dragomirna și „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava. A fost redus inclusiv numărul parohiilor, astfel că, în 1786, din 239 de parohii au rămas numai 186. O altă metodă de deznaționalizare a fost procesul de încurajare a colonizării cu alte populații în Bucovina, dar și cea a germanizării provinciei, fapt care a schimbat procentajul etnic al zonei. Cu toate acestea, românii au rămas o parte însemnată în această balanță etnică.

În ceea ce privește statutul Bucovinei, inițial aceasta a fost anexată la Galiția, iar din secolul al XIX-lea a devenit ducat. Tot acum începe să se afirme și mișcarea națională a românilor din Bucovina, care militează pentru păstrarea și întărirea iden­tității românești, un pas im­­por­­­­­­tant fiind crearea, în 1892, a Partidului Național Român, care apăra interesele românilor în fața autorităților austro-unga­re. Este demnă de remarcat și atitudinea Mitropolitului român Vladimir de Repta, apărător al ortodoxismului bucovinean, care a fost obligat să plece în exil la Praga, de unde a revenit abia în toamna anului 1918, când a contribuit la procesul unionist.

Persecuții asupra românilor

În Bucovina, mișcarea națio­nală românească a prins aripi în 1918, pe fundalul efervescenței provocate de slăbirea Imperiului Austro-ungar și a dezmembrării sale. Un pas important a fost acela al editării ziarului „Glasul Bucovinei” în octombrie 1918, ziarul devenind vocea unirii românilor. Pe 27 octombrie, la Cer­năuți, la inițiativa lui Sextil Puș­cariu și Iancu Flondor, a avut loc o adunare a românilor denumită „Adunarea Constituantei ro­mâ­nilor din Bucovina”. Aceasta a decis crearea unui Consiliu Na­țional Român compus din 50 de reprezentanți aleși din toate categoriile sociale, iar la conducerea sa a fost votat Iancu Flondor, fiind secondat de preotul Dionisie Bejan. Un moment semnificativ pentru contemporani rămâne cel povestit de fruntașul unionist ma­ramu­reșean Ilie La­zăr. Sosit pe 9 noiembrie la Cernăuți cu un detașament de 180 de oameni, a  arborat steagul românesc după 150 de ani. Tul­burările provocate de ucraineni și persecuțiile exercitate de ei asupra românilor i-au determinat pe frun­ta­șii români să solicite Guvernului României trimiterea de trupe pentru a asigura ordinea și a permite românilor să-și manifeste voința a­su­pra viitorului lor. Ca urmare, Divizia 8 condusă de generalul Iacob Zadik a intrat în Bucovina și a alungat bandele ucrainene, per­mițând mișcării naționale româ­nești să decidă în numele poporului soarta provinciei și a lor. S-a ­stabilit ca în Sala de marmură a Palatului Mitropolitan să ­fie convocat, pe 28 noiembrie, ­Con­­gresul repre­zen­­tanților populației Bucovinei.

„Unirea pe vecie”

În ziua de 28 noiembrie 1918, acest congres, la care au participat 74 de delegați români, 7 germani, 6 polonezi, 13 ruteni, a dez­bătut soarta Bucovinei. Șe­din­ța a fost prezidată de către preotul Dionisie Bejan, care a deschis lucrările rostind biblicele cuvinte: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea neamului”. A urmat cuvântul lui Iancu Flondor, care a dat citire emo­țio­nantei declarații de unire: „Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi, în 15/28 noiembrie 1918, în Sala sinodală din Cernăuți, considerând că, de la fundarea principatelor române, Bucovina, care cuprinde vechile ținuturi ale Sucevii și Cer­năuților, au făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat de stat: Considerând că în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsește vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Ră­dăuți, Putna și Sucevița, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Mol­do­vei; Considerând că fii ai acestei țări, umăr la umăr cu frații lor din Moldova și sub conducerea ace­lorași domnitori, au apărat de a lungul veacurilor ființa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară și a cotropirii păgâne; […] Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind învestiți singuri cu puterea legiuitoare, în numele suverani­tății națio­nale, hotărâm: Unirea ne­con­­diționată și pe vecie a Bu­co­vinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.
Congresul a votat cu unanimitate această rezoluție, care a fost dusă la Iași regelui Ferdinand de o delegație condusă de Iancu Flondor. Acest prilej a fost unul care a generat mani­fes­tații de bucurie în întreaga Românie, căci se profila tot mai clar finalizarea idealului națio­nal al Marii Uniri. Actul Unirii Bucovinei a fost validat de către rege prin Decretul nr. 3.744 din 31 decembrie 1918.

Istoricul eveniment de la Cernăuți din 28 noiembrie 1918 a reprezentat pentru contemporani încă un pas spre desă­vârșirea idealului național și desigur un act reparatoriu pentru nedreptățile istorice îndurate de românii bucovineni. Prin tratatul de la Saint Germain din 10 septembrie 1919, Unirea Bucovinei era recunoscută și în plan internațional. 


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!