O tulburătoare întâmplare de la începuturile Bisericii: Pătimirile Sfintelor Muceniţe Perpetua şi Felicitas

ştefan Ionescuberechet, 01 Februarie 2009

Dacă încercăm să descoperim posibilele cauze ale urii păgânilor faţă de creştini şi, implicit, a persecuţiilor declanşate împotriva acestora, cel dintâi aspect care trebuie avut în vedere este puternica coliziune dintre propovăduirea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu Întrupat, Răstignit şi Înviat şi politeismul idolatru greco-roman. De o parte credinţa într-un Dumnezeu Treime, scandalul şi nebunia Crucii, o morală ireproşabilă, o spiritualitate ascetică şi eshatologică, iar de cealaltă parte, un pantheon populat cu o puzderie nenumărată de zeităţi, cu temple şi statui dedicate acestora, o religie decăzută, puternic marcată de sincretism ori magie şi un libertinaj fără limite, ridicat la rangul de normă a vieţii cetăţii.

Toate relele, pe seama creştinilor

Pornind de la această opoziţie ireductibilă şi pe baza unei ignoranţe temătoare, creştinii au fost acuzaţi de ateism, de practicarea unui cult ezoteric şi periculos, de a fi adepţii unei „superstiţii noi şi periculoase“ (Suetoniu) care periclita stabilitatea şi prosperitatea Imperiului. Crimele cele mai abominabile, incesturile cele mai odioase şi alte aberaţii de acest gen erau puse pe seama lor, calomnii izvorâte fie din rele intenţii, fie dintr-o grotescă înţelegere a Tainelor Bisericii.

Critica usturătoare pe care apologeţii creştini o făceau idolatriei păgâne, căreia îi atribuiau o origine demonică, sau moravurilor mai mult decât îndoielnice ale elitelor societăţii romane stârneau atât riposta sângeroasă a autorităţilor, cât şi replica dură a filosofilor vremii, care identificau participarea la jertfele şi serbările păgâne cu o obligaţie cetăţenească. Iar în fruntea acestor obligaţii se afla observarea cultului împăratului, ritual pe care creştinii îl respingeau de o manieră considerată sacrilegă în epocă. Recrutaţi, mai ales la început, din păturile modeste ale societăţii, refuzând practicarea unor meserii (cum ar fi, de pildă, practicarea artelor aservite idolatriei) şi uneori chiar a serviciului militar, creştinii erau priviţi ca elemente inutile societăţii.

„Nu este permis să existe creştini!“

Până la începutul secolului al IV-lea, creştinismul era o religie ilicită (interzisă prin lege), iar adepţii săi, prigoniţi fie pe baza unor legi comune epocii, fie pe baza unor legi speciale. O formulă atestată istoric este aceasta: „Nu este permis să existe creştini!“. Nu se cunosc normele legislative pe care s-au bazat persecuţiile împotriva creştinilor în secolul I d.Hr. Odată cu împăratul Traian (98-117), urmărirea şi judecarea creştinilor s-a făcut pe bază de rescripte (dispoziţii imperiale ce vizau o anumită cetate sau provincie), iar din timpul lui Deciu (249-251), pe bază de edicte (legi de stat cu aplicare în întreg Imperiul Roman).

Torturi şi pedepse

După ce erau prinşi, de regulă în urma unor denunţuri, creştinii erau întemniţaţi în condiţii inumane. Prin impunerea acestor suferinţe, ca şi prin torturile la care se recurgea în timpul judecăţii, autorităţile doreau să determine lepădările de credinţă şi transformarea creştinilor în apostaţi (lapsi - căzuţi). După ce se rostea sentinţa, se aplicau cele mai cumplite şi variate pedepse corporale: biciuirea, mutilarea trupului cu instrumente de tortură ascuţite, arderea cu fier roşu, turnarea pe corp de plumb topit, tăierea membrelor sau a altor părţi ale corpului. De regulă, moartea era provocată prin decapitare, ardere, aruncarea la fiare sau prin răstignire (în cazul sclavilor şi a celor care nu aveau statutul de cetăţean roman). Puteau fi aplicate şi pedepse „mai blânde“, precum condamnarea la muncă silnică în mine şi în carierele de piatră sau vinderea la casele de toleranţă (în cazul femeilor şi al fecioarelor).

Actul pătimirii Sfintelor Perpetua şi Felicitas

Unul dintre cele mai impresionante şi mai populare acte martirice păstrate până astăzi îl constituie Actul pătimirii Sfintelor Perpetua şi Felicitas, care relatează mucenicia catehetului Saturus şi a tinerilor catehumeni Saturninus, Secundulus şi Revocatus, Vibia Perpetua (matroană romană, căsătorită, mamă a unui copil sugar) şi Felicitas, sclava sa, însărcinată în momentul arestării sale, care a născut o fetiţă cu puţin înaintea morţii sale martirice. Episodul se petrece în timpul domniei lui Septimiu Sever (193-211), pe 7 martie 203, la Cartagina (nordul Africii). Autenticitatea relatării a fost confirmată de descoperirea unei basilici construite în secolul al IV-lea la Cartagina (Basilica Majorum), în care se află o piatră funerară cu o inscripţie ce poartă numele Sfintelor Perpetua şi Felicitas.

Cea mai mare parte a actului martiric o constituie chiar relatarea Sfintei Perpetua, la care se adaugă viziunea descrisă de Saturus, o introdu-cere şi o încheiere, compusă de un autor anonim, identificat de numeroşi cercetători cu Tertulian.

În urma edictului de persecuţie al lui Septimiu Sever din 203, a fost arestată Vibia Perpetua, o tânără catehumenă ce aparţinea unei familii înstărite din cetatea Thuburbo Minus (la 40 km de Cartagina), având un tată păgân, o mamă creştină şi doi fraţi, dintre care unul catehumen şi altul mort de mic. Alături de ea au fost arestaţi şi alţi catehumeni: Saturninus, Secundulus, sclavul Revocatus şi Felicitas, sclava Sfintei Perpetua, precum şi catehetul Saturus. Cu toţii au fost duşi la Cartagina şi închişi într-o temniţă întunecoasă şi sufocantă, dar condiţiile s-au ameliorat datorită intervenţiei comunităţii creştine de acolo, care a intervenit financiar la conducerea temniţei, prin diaconii Tertius şi Pomponius.

Sfânta Perpetua, care a primit copilul în temniţă spre a-l putea alăpta, a avut viziunea unei scări ce duce la cer, flancată de instrumente de tortură şi păzită de diavol, sub chipul unui balaur. Deţinuţii au fost duşi în forul oraşului, unde au fost judecaţi, şi nevoind să se lepede de Hristos au fost condamnaţi la moarte, urmând a fi daţi de mâncare fiarelor sălbatice în amfiteatru. În zilele ce au premers morţii lor martirice, Sfânta Perpetua s-a învrednicit de o nouă viziune, în care îl biruia pe diavol sub chipul unui „egiptean“, iar catehetul Saturus a văzut în vis cum patru îngeri îi duceau în paradis, unde alţi martiri îi întâmpinau. Secundulus a murit în temniţă, iar Felicitas a născut o fetiţă în luna a opta, pe care a dat-o spre creştere surorii sale. Moartea mucenicească a întregului grup a avut loc pe 7 martie 203, cu ocazia serbărilor desfăşurate în cinstea cezarului Geta, fiul împăratului Septimiu Sever. Biserica Ortodoxă a aşezat pomenirea Sfintelor Perpetua şi Felicitas şi a celor dimpreună cu dânsele la 1 februarie.

Mucenicii, pe veci în memoria sfântă a Bisericii

Încă de la început, mucenicii şi mărturisitorii s-au bucurat de o veneraţie extraordinară în Biserica creştină. Prin jertfa sau pătimirile lor, ei devin modelul de sfinţenie vrednic de urmat de orice credincios. Vărsarea sângelui pentru Hristos, „botezul sângelui“, poate ţine la nevoie locul tainei botezului în cazul catehumenilor.

În cadrul slujbelor de prăznuire a sfinţilor mucenici, se lecturau şi anumite texte compuse spre a istorisi pătimirile îndurate de aceştia, „spre aducerea aminte şi spre exerciţiul şi pregătirea celor ce vor lupta mai pe urmă“. Ele poartă numele de acte martirice şi puteau fi de mai multe tipuri: copii ale proceselor-verbale de judecată, relatări ale martorilor oculari sau ale mucenicilor înşişi ori texte cu caracter panegiric, prelucrate mai târziu. Pe baza acestora au fost elaborate şi Martirologiile sau notiţele din Sinaxare.

În strânsă legătură cu „portretul aghiografic“ al martirilor s-a elaborat şi „portretul lor iconografic“ (icoana lor). Încă din perioada artei paleocreştine se cunosc reprezentări ale sfinţilor mucenici (în pictura catacombelor), iar Sfântul Vasile cel Mare adresa un călduros îndemn pictorilor creştini de a zugrăvi în limbajul culorilor icoana Sfântului Mucenic Varlaam. Extrem de impresionante sunt teoriile (procesiunile) de sfinţi şi muceniţe ce îmbracă pereţii navelor laterale ai bazilicii „San Apollinare il Nuovo“ din Ravenna (Italia). Ca accesorii specifice, ei poartă în mâini crucea pătimirii sau cununa muceniciei.

În cadrul programului iconografic al bisericilor ortodoxe, mucenicii ocupă un loc de seamă în registrul „sfinţilor în picioare“ din absidele naosului (de nord şi de sud) sau în unele locaşuri pe pereţii pronaosului, unde apar redate scene ce înfăţişează pătimirea lor.

Pe scurt, despre trei secole de persecuţii

Biserica creştină a fost supusă persecuţiilor încă de la începuturile sale. Sfinţii Apostoli au fost întemniţaţi şi aspru pedepsiţi la porunca Sinedriului, care le cerea insistent să nu mai agite spiritele propovăduindu-L pe Hristos Cel înviat. Sfântul Apostol Pavel s-a confruntat cu opoziţia neîndurătoare a membrilor diasporei iudaice din Asia Mică ori Grecia. Adversitatea iudeilor faţă de conaţionalii lor creştini, accentuată ulterior şi de disocierea celor din urmă de cauza războiului împotriva Romei, ce a dus în anul 70 d.Hr. la cucerirea Ierusalimului şi la distrugerea Templului, a îmbrăcat şi forme sângeroase. Cele mai relevante exemple în acest sens le oferă primii mucenici ai Bisericii: Sfântul Arhidiacon Ştefan (anul 36) şi Sfântul Apostol Iacob, fiul lui Zevedeu (anul 43/44). Tot Sfântul Apostol Pavel a avut de îndurat şi unele persecuţii sporadice din partea unor păgâni, în unele oraşe ale Asiei Mici.

Dar cele mai crunte şi însemnate persecuţii îndreptate împotriva creştinilor au venit din partea autorităţilor romane. Ele au început în timpul domniei lui Nero (54-68) şi s-au desfăşurat cu intermitenţe (în faze succesive) până la începutul secolul al IV-lea. Dacă timp de aproape două secole persecuţiile au avut un carater sporadic şi limitat geografic, fiind izvorâte, de regulă, din aversiunea faţă de creştini a elitelor sau guvernatorilor păgâni, odată cu domnia lui Deciu (49-51), statul roman însuşi este cel care i-a persecutat sistematic pe membrii Bisericii.

Cum a fost primită Biserica în Imperiul Roman

Declarându-i pe creştini vinovaţi de incendierea Romei pe 19 iulie 64, tiranicul Nero a declanşat o cumplită persecuţie împotriva acestora, care a cuprins cu precădere capitala Imperiului. Au pierit, cu acest prilej, sfâşiaţi de animale sălbatice, arşi pe rug sau răstigniţi, o „mulţime uriaşă“ de creştini (Tacit). În anul 67, conform mărturiilor tradiţiei, au pătimit la Roma moarte martirică Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Deşi mai slabă în intensitate, persecuţia a continuat şi în timpul lui Domiţian (81-96), fiind afectaţi chiar membri ai familiei imperiale, iar Sfântul Apostol Ioan a fost exilat în insula Patmos (96). Într-o scrisoare de răspuns (cu caracter de rescript) adresată lui Pliniu cel Tânăr, guvernator al Bitiniei şi Pontului între 111-112, împăratul Traian trasează procedura pe care autorităţile trebuiau să o urmeze în privinţa creştinilor: să nu fie căutaţi în mod special, să nu se ţină cont de denunţurile anonime, să fie pedepsiţi cei care odată prinşi refuză să jertfească zeilor şi iertaţi cei care apostaziază. Această politică este urmată şi de urmaşul lui Traian, împăratul Adrian (117-138), căruia îi sunt adresate primele Apologii creştine: a lui Quadratus şi a lui Aristide din Atena. O înăsprire a persecuţiilor se înregistrează în timpul domniei împăratului filosof Marcu Aureliu (161-180), îndeosebi în provincia Galia (la Lugdunum - Lyon, 177-178). Situaţia se prelungeşte şi la începutul domniei lui Comodus (180-192), când pătimeşte „grupul mucenicilor scilitani“ (180).

Odată cu domnia lui Septimiu Sever (193-211), întemeietorul dinastiei Severilor, persecuţiile contra creştinilor intră într-o nouă fază. Noul împărat interzicea printr-un edict sau rescript (cca. 201) prozelitismul creştin, adică oprea Biserica de a-şi desfăşura activitatea misionară. Erau vizaţi cu precădere cateheţii, catehumenii (candidaţii la Botez) şi neofiţii (cei de curând botezaţi). Persecuţia s-a întins în special în nordul Africii (Cartagina) şi în Egipt (Alexandria). Situaţia se schimbă sub Alexandru Sever (222-235), puternic influenţat de cultele orientale şi de sincretism, care îi simpatiza pe creştini şi-L cinstea pe Hristos, în capela sa de rugăciune (lararium), alături de Orfeu, Apolloniu de Tyana, Avraam, Alexandru cel Mare ori câţiva împăraţi divinizaţi. Din opoziţie faţă de dinastia Severilor, Maximin Tracul (235-238) a promulgat un edict împotriva creştinilor, fiind vizaţi îndeosebi clericii din Roma, cât şi din Capadocia etc. O scurtă perioadă de linişte a urmat din nou în timpul domniei lui Filip Arabul (238-249), care, împreună cu soţia sa, Otacilia, se afla în corespondenţă cu Origen şi pe care Fericitul Ieronim îl consideră primul împărat creştin.

Invitaţi să se lepede oficial de Hristos

Cea dintâi persecuţie sistematică şi generalizată în întreg Imperiul roman împotriva creştinilor s-a dezlănţuit în timpul scurtei domnii a lui Deciu (249-251). Pe baza unui edict de persecuţie din toamna lui 249, creştinii au fost invitaţi nominal, după o evidenţă întocmită în prealabil, să se prezinte în faţa autorităţilor şi să săvârşească acte de cult idolatre, în urma cărora li se eliberau certificate care atestau apostazierea lor, ferindu-i de pedepse. Numeroşii apostaţi ai acestei pe-rioade, supuşi ulterior la penitenţă de către Biserică, se încadrau în patru categorii: cei care au jertfit idolilor, cei care au adus jertfe de tămâie, cei care au obţinut contra cost un certificat (libellus), fără să fi jertfit efectiv, şi cei care s-au lepădat verbal de Hristos în timpul interogatoriilor. Numeroşi au fost însă şi mucenicii, dintre care îi amintim pe episcopii Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila al Antiohiei.

Persecuţiile au continuat cu mici intermitenţe şi în timpul urmaşilor lui Deciu, Trebonius Gallus (251-253) şi Valerian (253-260), cel din urmă emiţând două edicte împotriva creştinilor în 257 şi 258, care au vizat îndeosebi elitele Bisericii. Fiul acestuia, Gallie-nus (260-268), afectat de asa-sinarea tatălui său de către perşi şi influenţat de soţia sa, a dat primul rescript de toleranţă cunoscut, care prevedea libertatea de cult şi restituirea bunurilor confiscate Bisericii. Persecuţia a izbucnit pentru foarte scurt timp şi la finalul domniei lui Aurelian (270-275), care, în 274, a emis un edict de persecuţie.

Război total împotriva creştinilor

Ultima şi cea mai cumplită persecuţie sistematică împotriva Bisericii s-a dezlănţuit în timpul împăratului Diocleţian (284-305) şi a coregenţilor săi. Sub influenţa cezarului Galeriu, augustul împărat a declanşat persecuţia în Nicomidia, emiţând mai multe edicte de persecuţie: pe 24 februarie 303 (ce prevedea dis-trugerea lăcaşurilor şi obiectelor de cult, precum şi interzicerea slujbelor), în aprilie 303 (ce prevedea arestarea clericilor şi pedepsirea lor dacă nu apostaziază), în septembrie 303 (ce prescria eliberarea clericilor apostaţi şi pedepsirea cu moartea a celor ce refuză aceasta), în primăvara lui 304 (care declara război total creştinismului). Această persecuţie tot mai violentă a făcut nenumăraţi martiri în Orient, Italia, nordul Africii, provinciile Iliricului (Sf. Irineu de Sirmium şi diaconul său, Dimitrie), în Scythia Minor (Sf. Chiril, Chindeas şi Tasios, Dasius de Durostorum, cei 4 mucenici de la Niculiţel etc.), în Egipt (Sf. Varvara), în Capadocia (Sf. Gheorghe, Sf. Doroteea), în Cilicia (Sf. Cosma şi Damian).

Odată ajuns august al Orientului, Galeriu emite împreună cu cezarul său, Maximian Daia, un nou edict de persecuţie în 305. Căzând însă grav bolnav, el publică în aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă ce acorda libertate de cult creştinilor, încălcat însă la scurt timp de cezarul său, care reia persecuţiile cu precădere în Egipt şi Palestina. O măsură similară se pare că a fost adoptată şi în Apus (Roma) de către augustul Maxenţiu, ginerele lui Galeriu, în jurul anului 310. Libertatea totală de credinţă a fost acordată creştinilor de către împăratul Constantin cel Mare în înţelegere cu Liciniu, în 313, care, prin aşa-numitul „edict de la Mediolanum“ (Milan) proclamă religia creştină religio licita. Deşi persecuţii sporadice au mai fost semnalate în provinciile aflate sub stăpânirea lui Liciniu, între 320-324 (Sf. 40 de mucenici) şi apoi în răstimpul scurtei domnii a lui Iulian Apostatul (361-363), convertirea Sf. Constantin cel Mare a marcat un moment de cotitură în istoria Bisericii.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!