Documentar
O viaţă jertfită pe altarul credinţei

O viaţă jertfită pe altarul credinţei

George Enache, 27 Noiembrie 2010

Maica Mihaela Iordache este un nume bine cunoscut în spaţiul eclesial românesc. Personalitatea ei aparte şi moartea în temniţele comuniste au contribuit din plin la sporirea notorietăţii ei. Din păcate, numeroase date esenţiale ale biografiei sale au rămas mult timp necunoscute. Vom încerca în cele ce urmează să reconstituim, în liniile esenţiale, pe baza documentelor alcătuite de fosta Securitate, un traseu existenţial marcat adesea de încercări şi suferinţe.

Maria Iordache, fiica lui Alexandru şi Elena Iordache, s-a născut la data de 15 noiembrie 1914, în localitatea Nicoreşti, din judeţul Galaţi. Primele şapte clase le va urma în satul natal, cursurile liceale urmându-le la Liceul de Fete din Dej şi la Liceul "Domniţa Elena" din Bucureşti. În perioada 1934-1938, Maria (Marieta, cum era mai bine cunoscută) urmează cursurile Academiei Naţionale de Educaţie Fizică (ANEF), pe care le încheie cu succes, obţinând diploma de licenţă, dar meseria de profesoară de educaţie fizică o va exercita cu totul sporadic, pentru o scurtă perioadă de timp. În paralel, ea va audia cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie, însă fără a le finaliza cu o diplomă.

O tânără din "furioasa" generaţie interbelică

Etapa studenţiei este decisivă pentru destinul ulterior al Mariei Iordache. Ca mulţi tineri din epocă, ea vede în Corneliu Zelea Codreanu şi în Mişcarea Legionară o alternativă la partidele politice tradiţionale, care erau considerate insuficient de dinamice pentru o generaţie care nu se mai mulţumea cu fapte mărunte, ci dorea o "Românie ca soarele pe cer". Distanţarea istorică ne permite să vedem azi erorile acestei mişcări care au condus la consecinţe tragice, dar aproape întotdeauna în istorie dezastrele sunt consemnate retroactiv. De fapt, îndoielile privind justeţea "drumului legionar" au apărut de timpuriu, pornind la scurta şi catastrofala guvernare "naţional legionară" de la sfârşitul anului 1940. Însă, în anii â30, Mişcarea Legionară seducea o mare parte a tinerilor prin mesajul ei de demnitate naţională şi prin afirmarea constantă a ideii de credinţă în Dumnezeu, concepţie radical diferită de indiferentismul religios al celorlalte partide. Proveniţi în mare parte din copii de ţărani, din case în care religia juca un rol decisiv, aceşti tineri nu puteau concepe că ar putea să existe o morală care să fie ruptă de credinţă.

Printre cei mai entuziaşti simpatizanţi ai mişcării s-au dovedit copiii familiei Iordache din Nicoreşti, băiatul, Iordache Nicoară, ajungând chiar comandant legionar. Atmosfera familială completează astfel motivaţia opţiunii politice din tinereţe a Marietei. Devenită membră a cetăţuilor, ea, împreună cu alte fete, va munci ca voluntar la unul din restaurantele legionare din Bucureşti. Mărturii ulterioare arată că încă din acea perioadă Maria Iordache a dus o existenţă austeră, fiind preocupată de însuşirea valorilor morale creştine, prin frecventarea asiduă a bisericilor şi lecturi religioase. Una din valorile fundamentale ale tinerei studente era încă de pe atunci corectitudinea, de aici rezultând o atitudine mai aspră, mai riguroasă, uşor atipică pentru mulţi dintre români, obişnuiţi să ia lucrurile mai lejer. Mai târziu, în anii de vieţuire monahală, Maria Iordache, devenită maica Mihaela, îi va produce "mandarinului" Petre Pandrea o impresie deosebit de puternică, exprimată prin cuvinte ca acestea: "Ea întrupa linia rigidă, cu eleganţă şi fineţe. Dacă ar fi fost bărbat, avea stofă de cardinal care ar fi făcut istorie… o mână aparent firavă, oţel în mănuşă de catifea… N-o puteam asemăna decât cu platina… Îmi evoca metalul dens şi nobil al platinei. Era aproape inumană. Sau era supraumană? Depăşise prin jertfă, disciplină şi voinţă stadiul omului?". Cei doi s-au respectat, dar nu s-au simpatizat, deoarece maica Mihaela respingea categoric frecventele tribulaţii ale celebrului avocat pe marginea "geniului specific românesc al compromisului".

Revoltă, moarte şi aflarea drumului spre mănăstire

Succesul Mişcării Legionare a stârnit îngrijorarea regelui Carol al II-lea. Eşuând în încercarea de a o atrage în proiectele sale de instaurare a dictaturii personale, Carol va lua o serie de măsuri menite să o distrugă. Una din ele a fost arestarea şi condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Pe 8 iunie 1938 avea loc pe stadionul ANEF o manifestaţie la care urma să participe şi regele Carol al II-lea. Reuşind să intre pe stadion şi să se apropie de un microfon, Maria Iordache a strigat: "Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sunt gata de moarte". Arestată şi bătută, ea este internată în lagărul de la Mănăstirea Suzana, destinat femeilor legionare. În octombrie 1938, ea reuşeşte să evadeze şi rătăceşte mai mult timp prin păduri cu o coastă fisurată. Desfiinţarea lagărului imediat după evadarea ei o scuteşte de noi neplăceri.

În următoarele luni, două morţi o vor afecta profund: moartea lui Corneliu Zelea Codreanu şi uciderea fratelui ei, Iordache Nicoară, în noaptea de 21-22 septembrie 1939, în lagărul de la Miercurea Ciuc. Mult timp va refuza să creadă că cei doi au murit. Revine în satul natal, unde stă până în septembrie 1940. În acest timp face o vizită la Mănăstirea Vladimireşti şi rămâne impresionată de viaţa din cadrul obştii monahale. Venirea la putere a unui guvern legionar în septembrie 1940 o determină să vină la Bucureşti, dar numai pentru a asista la deshumarea osemintelor lui Codreanu. Se convinge de moartea Căpitanului şi imediat pleacă la Vladimireşti, hotărâtă să se călugărească. În faţa anchetatorilor de Securitate, ea a afirmat că s-a retras practic din organizaţia legionară din acel moment, iar în faţa mirării anchetatorilor de ce a făcut acel gest atunci, când Legiunea era la putere, ea a răspuns:

"M-am retras tocmai în timpul guvernării legionare, întrucât am văzut că legionarii comit unele fapte ce nu mi-au plăcut, fapt ce a făcut să ne depărtăm de această organizaţie, văzând în acelaşi timp că legionarii convinşi pentru această idee muriseră".

Părinţii nu au lăsat-o la mănăstire, ci au venit după ea. În aceste condiţii, Maria Iordache pleacă din nou la Bucureşti, unde lucrează ocazional şi organizează cu câteva prietene o mică fermă pe proprietatea fratelui ei, unde se duce o viaţă cvasimonahală. Plecată un timp din Bucureşti, ea află că ferma a fost confiscată, iar fetele, arestate. Din acel moment, decizia este luată. După un scurt timp petrecut la Mănăstirea Pasărea, pe 22 septembrie 1942, ea vine la Vladimireşti, pentru a nu mai pleca niciodată, părinţii trebuind să accepte decizia fetei lor.

Maica Mihaela, în povestea Vladimireştiului

După doi ani de ucenicie, la 16 iulie 1944, Maria intra în rândul rasoforelor, iar la 22 septembrie 1946 devenea monahie, primind numele de Mihaela. Datorită pregătirii superioare i s-a încredinţat funcţia de secretară. Surorile din obşte mărturiseau mai târziu despre maica Mihaela: "Ca monahie, prin rugăciune şi nevoinţă, a dus o viaţă duhovnicească deosebită, fiind pildă şi exemplu de urmat pentru întregul sobor. Deşi îndeplinea funcţia de secretară a mănăstirii, maica Mihaela, cu smerenia ce se ridica deasupra tuturor celorlalte virtuţi ale sale, participa neobosit la toate ascultările din obşte". Una din amintirile dragi păstrate de obştea mănăstirii este cea a clipei când maica Mihaela, în vara anului 1944, s-a pus în faţa armei unui soldat sovietic, care voia să tragă în icoana Maicii Domnului.

În anii care au urmat războiului, prestigiul Mănăstirii Vladimireşti a crescut necontenit, datorită intensei vieţi spirituale a vieţuitoarelor de aici, multe şi cu pregătire superioară, prestigiului şi talentului organizatoric al maicii stareţe Veronica, precum şi a activităţii de predicator şi duhovnic a părintelui Ioan Iovan, ucenic al episcopului de Oradea, PS Nicolae Popovici. Asemeni acestuia, părintele Iovan optase pentru o opoziţie mult mai deschisă faţă de abuzurile pe tărâm bisericesc ale puterii comuniste, oarecum în contrast cu atitudinea mai "diplomatică" a patriarhului Justinian. Erau două filosofii diferite, despre care am vorbit cu alt prilej, una care afirma martiriul fără compromis, alta care încerca să evite pierderea în adâncurile beciurilor Securităţii a unor oameni valoroşi pentru Biserică.

Deja deranjate de numărul mare de pelerini care veneau la Mănăstirea Vladimireşti, autorităţile comuniste au devenit şi mai preocupate din momentul în care apar semnale că numeroşi români încep să considere mănăstirea din sudul Moldovei un centru de rezistenţă anticomunistă. Din acest motiv, desfiinţarea mănăstirii devenea obiectiv prioritar, care s-a dorit a fi realizat prin toate mijloacele. Ofiţerii Securităţii au devenit chiar experţi în chestiuni dogmatice, căutând să valorifice în interesul lor divergenţele de natură teologică care despărţeau pe părintele Ioan Iovan de o serie de personalităţi duhovniceşti ale vremii, în tentativa de a închide mănăstirea indirect, prin intermediul oamenilor Bisericii.

O altă cale a fost documentarea unei activităţi politice "ostile", cu caracter legionar în mănăstire. Din această perspectivă, maica Mihaela, cu trecutul ei, era principala ţintă, însă lunile şi anii de investigaţii nu au documentat absolut nimic.

Când acuzatul trebuie să-şi dovedească nevinovăţia

În tot acest timp, patriarhul Justinian, bine informat despre intenţiile autorităţilor politice, a încercat să aplaneze conflictul ce mocnea, însă Securitatea nu a mai avut răbdare. Printr-o acţiune în forţă, în noaptea de 30 martie 1955, erau arestate mai multe persoane din mănăstire. Principalii vizaţi erau părintele Ioan, ca principal "instigator", şi maica Mihaela, considerată "veriga slabă", care prin trecutul ei legionar putea să aducă autorităţilor justificarea mult-visată a desfiinţării mănăstirii.

Cei doi au fost duşi la Penitenciarul Galaţi, fără mandat de arestare. Acesta va fi eliberat în cazul maicii Mihaela abia pe 23 aprilie 1955 (pe motiv de agitaţie publică, art. 327 C.P.). Anchetatorii nu aveau nimic concret împotriva lor, sperând să se poată agăţa de ceva în cursul investigaţiilor. A urmat un şir de interogatorii dure, în care maica Mihaela a fost chestionată despre toată viaţa ei, securiştii insistând în mod deosebit pe trecutul ei legionar şi pe eventuala continuare a acestei activităţi în cadrul mănăstirii, pentru a putea găsi un motiv să o pună sub acuzaţie oficial. Maica Mihaela şi-a recunoscut deschis trecutul, afirmând limpede ce a înţeles ea prin legionarism, ce a sperat de la acesta, dezamăgirea faţă de unele aspecte ale acestuia şi apropierea de Dumnezeu prin Biserică. Nu a ascuns că este împotriva ideologiei comuniste şi că va milita mereu împotriva ateismului. În acelaşi timp, ea a respins categoric acuzaţiile aberante că în cadrul mănăstirii se ţineau şedinţe legionare şi se trăgea cu arma. Ea spune limpede: "Nu s-au ţinut şedinţe legionare în mănăstire. Dacă aş fi ştiut,

i-aş fi dat afară", făcând referire la colegi şi prieteni, foşti simpatizanţi legionari, care, foarte rar, o mai vizitau la mănăstire.

Ancheta bătea pasul pe loc, până în momentul când sunt arestaţi la diverse intervale Ioan Lupeş, Petre Măzăreanu (deţinuţi politici evadaţi din penitenciar), Teodorescu Dumitru (Theovid), (simpatizant legionar, autor de manifeste anticomuniste) şi Păiş Ghiţă (din Tudor Vladimirescu, luptător împotriva colectivizării). Ceea ce-i unea pe aceşti oameni era faptul că, mai mult sau mai puţin, avuseseră legături cu mănăstirea. Din acest moment, motivul arestării era găsit şi ancheta se concentrează pe legăturile maicii Mihaela, ale lui Ioan Iovan şi ale maicii Veronica (arestată la rândul ei) cu aceste persoane. Se creează un grup ad-hoc, judecat la Galaţi de Tribunalul Militar Bucureşti. În cadrul actului de acuzare, maicii Mihaela i se impută că a continuat sub haina călugărească activitatea legionară, iniţiind în cadrul mănăstirii o "veritabilă şcoală a crimei". Maica Mihaela a respins în timpul procesului aceste acuzaţii aberante, însă a recunoscut că a sprijinit diverse persoane aflate în nevoie, despre unele ştiind că sunt fugari. Acest lucru era suficient pentru ca maica Mihaela să fie condamnată de justiţia comunistă. Era însă nevoie de un plus de patetism pentru ca sentinţa să fie şi mai mare şi să se justifice teoria conspiraţiei legionare de care se va folosi mai târziu puterea comunistă pentru a desfiinţa un număr important de mănăstiri.

O imensă suferinţă într-un "obiectiv" raport medical

Prin sentinţa 1655/7.12.1955, Maria Iordache era condamnată la 25 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru "crima de uneltire contra ordinii sociale", conform art. 209 din Codul Penal al vremii. "Ruta" carcerală a maicii Mihaela este următoarea: de la Galaţi la Miercurea Ciuc, de unde la 4.03.1960 este trimisă pentru munci la Penitenciarul Arad. Pe 4.09.1960 este transferată la Jilava "pentru cercetări", de unde pe 21.02.1961 revine la Miercurea Ciuc. Aici, pe data de 20.04.1963 îşi găseşte obştescul sfârşit, în acelaşi loc unde, în urmă cu 24 de ani, fusese ucis şi fratele ei, Iordache Nicoară.

Pentru a se lămuri cauza morţii, este utilă redarea în întregime a referatului medical întocmit de medicul închisorii, Alex. Lorenzovici, pe data de 23.04.1963:

"Deţinuta C.R. Iordache Maria, născută la data de 14.11.1914, a decedat la data de 20.04.1963, orele 20:00.

Cauza morţii: insuficienţă cardiocirculatorie, cardioscleroză decompensată, reumatism anchilozant.

Datele importante ale fişei medicale:

- data completării fişei: 18.07.1956 - sănătoasă.

- 31.08.1956: Ptoză gastrică, gastro-enterocolită cronică, dismenoree, polimenoree, debilitate fizică generală. Se pregăteşte ex. ginecologic, deţinuta refuză acest examen.

- 9.04.1957: Anemie sec. hipermenoree. Refuză examenul ginecologic

- 19.04.1957: idem (trat: Progesteron, Testosteron, Glanduitrină, Ergatină, Glucoză, Vit. C, Vit. B1, complex B şi Syr. Hemoglobină)

- 7.07.1957: idem

- 10.10.1957: idem

- febr. 1959: refuză toate medicamentele prescrise

- 13.12.1960: MRF, ITH

- 3.03.1960: Apt pentru muncă (trimisă la Arad, n.n.)

- 11.04.1962: reumatism cronic (tratament vit. C, Aspirină)

- 17.01.1963: Distrofie, reumatism cu anchiloză incipientă (trat. Arenal, Algocalmin, Polivitamine, Glucofilin, regim alimentar)

- 01.02.1963: insuficienţă cardiacă, cardioscleroză, colită cronică (trat. Strofantină, Glucoză)

- 15.02.1963: idem (trat. Strofantină, Glucoză)

- 26.02.1963: idem (Vit. C fiole, Vit. K, Vit. B1 25 mg. fiole)

- 8.03.1963: Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole

- 28.03.1963: Status idem plus Enterocolită, bronşită, suspect de cancer esofagian

- 5.04.1963: Decompensaţie cardiacă (Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole)

- 15.04.1963: Status idem (Strofantină, Glucoză, Vit. C fiole)

- 17.04.1963: Status idem (Cofein, pentazol, Vit. B1, Vit. C)

- 18.04.1963: idem (Vit. B1 100 mg. Strofantină, Glucoză, Pentazol).

În ultimul timp a dominat insuficienţa cardiacă, bolnava a devenit caşectizată gravă din cauza lipsei de poftă de mâncare, vărsăturilor şi disfuncţiei pronunţate (am şi pus diagnosticul: suspect cancer esofagian). În tratament am ţinut seama de caracterul bolii, anulând tratamentul reumatismului, medicamentele căruia fiind contraindicate.

La data de 19.02.1963 am cerut internarea în Spitalul Văcăreşti, care a fost aprobată cu cursa din 23.04.1963.

În ultimul timp, ea nu a mai acuzat simptomele unei boli ginecologice, însă pe baza datelor anterioare era posibil şi existenţa tumorii maligne a uterului, care ar explica simptomele abdominale subiective care s-au accentuat treptat (dureri abdominale, diaree, lipsa poftei de mâncare, caşexia gravă). În luna ianuarie 1963, cu sprijin, a mai putut să vină jos în cabinetul medical, dar din februarie nu a putut să se scoale singură din pat, a necesitat îngrijirea din partea altor persoane.

Starea generală s-a agravat rapid, deşi am încercat şi am făcut tot ce am putut şi la data de 20.04.1963, orele 20:00, în urma unei crize de sufocaţie a decedat.

Luni, 22.04.1963, am raportat cazul, conform ordinelor în vigoare.

În condiţiile de faţă neexistând medic legist sau medic expert cu delegaţie în Miercurea Ciuc, am raportat şi acest fapt către Procuratura Militară Tg. Mureş, care ne-a dat aprobarea telefonică pentru înmormântarea cadavrului fără autopsie.

Menţionez că bolnava nu a fost internată la noi în infirmerie, pentru faptul că nu avem infirmerie, de aceea nu putem să vă înaintăm copia foii de intrare în infirmerie. Miercurea Ciuc, 23.04.1963".

Prin urmare, diagnosticată sănătoasă la intrarea în închisoare, maica Mihaela se îmbolnăveşte grav în celulele umede de la Miercurea Ciuc. De altfel, ea însăşi acuză într-un memoriu că frigul şi epuizarea fizică sunt cauza principală a bolii ei, iar nu o problemă de natură ginecologică. Refăcută parţial la un moment dat, a fost trimisă la muncă la Arad, de unde s-a întors la Miercurea Ciuc reumatică, cu probleme cardiace şi un posibil cancer, însă din pricină că nu s-a făcut autopsia, nu se poate spune cu precizie care a fost cauza decesului. Cine are cunoştinţe medicale poate observa lesne suferinţele atroce prin care a trecut maica Mihaela. Ironia sorţii, a fost înmormântată chiar în ziua când trebuia să plece la Spitalul Văcăreşti. Toate mărturiile arată că a vieţuit în închisoare ca o adevărată mărturisitoare, îndurând cu răbdare toate chinurile.

Dacă ar fi fost bărbat, avea stofă de cardinal care ar fi făcut istorie… o mână aparent firavă, oţel în mănuşă de catifea… N-o puteam asemăna decât cu platina… Îmi evoca metalul dens şi nobil al platinei. Era aproape inumană. Sau era supraumană? Depăşise prin jertfă, disciplină şi voinţă stadiul omului?"


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!