Theologica
O virtute ignorată: blândețea

O virtute ignorată: blândețea

Ciprian Voicilă, 25 Iunie 2017

Trăim într-o societate concurențială în care oamenii sunt educați, de la vârste fragede, să se afirme. Fii cel mai bun! - iată unul dintre imperativele care se regăsesc adesea pe buzele contemporanilor noștri. Acest îndemn are un aspect pozitiv și un altul negativ. Pozitiv este faptul că, atunci când tinzi să devii numărul unu în ceva, creezi emulație și, prin exemplul pe care îl oferi comunității căreia îi aparții, ridici nivelul de aspirație, îi propui o nouă țintă de atins. Ceilalți tind să te ajungă din urmă, ba chiar să te depășească prin realizările lor. Dintr-un alt unghi de vedere, cel etic, spiritul concurențial manifestat ca aspirație constantă de a te afirma în detrimentul semenilor tăi, de a-i domina pe ceilalți poate fi cel puțin incorect, dacă nu imoral în anumite condiții.

Concurența dintre doi oameni poate fi una loială, potrivit regulilor. Însă, în cazul în care unul dintre concurenți este animat de dorința irațională de câștig, dacă vrea să câștige cu orice preț, regulile jocului pot fi eludate sau transgresate. Comportamentul indivizilor angajați în competiție poate glisa spre o conduită mai mult sau mai puțin irațională. Din dorința de câștig, te poți lăsa guvernat de instincte, nu de glasul rațiunii și al conștiinței.

Într-o carte celebră, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, savantul austriac Konrad Lorenz își avertiza contemporanii în privința pericolului pe care îl reprezintă pentru umanitate întrecerea cu sine însăși: „Covâr­și­toarea majoritate a oamenilor care trăiesc astăzi nu mai consideră ca fiind valoros decât ceea ce îi duce la succes în cadrul unei concurențe fără milă, ajutându-i să-i depășească pe ceilalți oameni. Orice mijloc ce ar putea servi acestui scop apare în mod înșelător ca o valoare în sine”.

Tendința de a deveni lider într-un grup uman, într-un câmp al puterii sau într-un anumit domeniu al vieții este în deplin acord cu două instincte care caracterizează cu precădere natura și se manifestă în mod evident, și într-un grad maxim, în lumea animală: instinctul de autoconservare și instinctul de dominație - „voința de putere”, cum l-a denumit filosoful german Friedrich Nietzsche.

Într-un context în care dorința de autoafirmare este socotită a fi o valoare în sine și o normă a existenței sociale, la prima vedere s-ar spune că blândețea - trăsătură de caracter și de personalitate - este o slăbiciune. Și un defect care, prin educație, trebuie neapărat corectat.

Dacă, însă, vom arunca o ­scurtă privire în istoria noastră culturală, ne vom lămuri că în culturile antice - cu alte cuvinte, în zorii culturii europene - blân­dețea a fost considerată nu o lipsă - care ar fi trebuit să îl facă pe posesorul ei să se rușineze -, ci o adevărată virtute. La rândul ei, cum vom vedea, blândețea înglobează în sine alte virtuți.

Ce este blândețea?

Să ne închipuim că avem în fața ochilor un om blând, blajin. Prima trăsătură pe care o remarcăm la el este delicatețea sufletească. Pare că prin prezența sa nu vrea să deranjeze pe nimeni cu nimic. Prin atitudinea sa, acordă întâietate semenilor lui. În raport cu ei, se așază pe sine într-un plan secund.

La prima vedere, omul blând pare slab: nu are forța vitală necesară să își impună punctul de vedere. Să se impună. Din acest motiv, blândețea a fost considerată, vreme îndelungată, o virtute mai degrabă feminină, opusă virtuților masculinității: vitejia, bărbăția, cutezanța.

Filosoful contemporan André Comte Sponville consideră că blândețea „stă în curajul lipsit de violență, în forța fără duritate, în iubirea fără agresivitate”. În opinia sa, blândețea se exprimă în exterior ca o stare de pace, aflată la antipodul insensibilității, războiului, durității, al cruzimii, agresivității sau al violenței.

Blândețea vădește, la rândul său, alte virtuți: omul blând este și răbdător, și bun. El dovedește că se controlează pe sine, dar și întâmplările în care este implicat.

Dacă am compara virtutea blândeții cu dragostea - arată Sponville - am constata că blân­dețea nu e încă iubire manifestată spre aproapele nostru, ci intenția de a-i face celuilalt cât mai puțin rău. Alegând să fim blânzi cu ceilalți arătăm că nu dorim să le facem vreun rău, că evităm să le provocăm suferință.

Privită la o altă scală, blân­dețea este bunătatea împărtășită întregii creații: față de oameni, animale, plante.

„Învățați-vă de la Mine, că sunt blând...”

Blândețea a fost, încă din vechime, asociată înțelepciunii. Filosoful modern Baruch Spinoza scria că înțeleptul acționează „cu omenie și blândețe”. Cu mult îna­intea sa, Aristotel, în Etica nico­mahică, așeza blândețea (praotès) la mijloc între două atitudini extreme: irascibilitatea și moliciunea. Filosoful din Stagira considera că blândețea se opune mâniei exagerate. Ceea ce ar putea să ne uimească la el este faptul că Aristotel nu vedea în mânie un rău în sine. Din punctul său de vedere, în anumite situații de viață trebuia să te mânii: să înduri o rușine sau să nu îi aperi de ru­și­ne pe cei apropiați era o dovadă cla­ră că ai o gândire servilă. Totuși, mânia trebuia condamnată în anumite condiții: dacă lua o formă excesivă, când era canalizată greșit (când se revărsa peste cine nu trebuia) sau atunci când nu era bine dozată (în situația în care omul se mânia mai mult decât trebuia). După Aristotel, irascibilii cad repede pradă excesului de mânie, o perioadă îndelungată.

Pentru un creștin, perspectiva asupra patimii mâniei este complet diferită. În Sfânta Scriptură întâlnim mai multe referiri la virtutea blândeții, respectiv la patima mâniei. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Iar în Predica de pe munte, El îi fericește pe cei blânzi: „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul!” (Mt. 5, 5). Prin urmare, noi, creștinii, tânjim să dobândim virtutea blândeții nu pentru ea însăși, ci pentru a ne asemăna prin trăirile și conduita noastră Domnului. Pentru creștin, orice virtute nu reprezintă un scop în sine, ci doar un mijloc prin care intră în comuniune cu Dumnezeu.

Pagubele pricinuite de mânie

În scrierile Sfinților Părinți, patima mâniei și virtutea blân­deții sunt analizate în profunzime. De pildă, Sfântul Ioan Scărarul, în Scara Raiului, definește blândețea ca fiind acea „stare nemișcată a sufletului atât față de necinstiri, cât și față de laude”. Dar ce este mânia? „Mânia este aducerea-aminte de o ură până atunci ascunsă, adică o continuă reînnoire a amintirii unor ocări îndurate mai demult”. Ea se manifestă ca „dorință de a face rău celui care ne-a întărâtat”. Mânia poate lua chipul urii sau al furiei. Mânia care mocnește multă vreme în suflet se transformă în ură. Ura este „aprinderea inimii ce se face la vreme nepotrivită”. Furia este „schimbăcioasa mișcare a năravurilor și schimonosirea sufletului”. Mânia sau iuțimea - arată Sfântul Ioan Scărarul - exprimă întotdeauna mândria care sălășluiește în sufletul mâniosului.

Patima mâniei păgubește foarte mult sufletul credinciosului. În primul rând, mânia alungă Duhul Sfânt din inima noastră. Ce rău poate fi mai mare pentru sufletul unui creștin? În al doilea rând, mânia răpește mintea credinciosului de la rugăciune și face să îi apară la ceasul rugăciunii chipul aceluia care l-a supărat. Mânia ne perturbă, deci, relația cu Dumnezeu. Evagrie Ponticul scrie că omul care se lasă robit de mânie „e străin de căile Mântuitorului”. În scrierile rămase de la el, pe care le găsim în primul volum al Filocaliei, citim că diavolii nu se tem mai mult de altă virtute ca de blândețe. El aseamănă patima mâniei cu un câine și, ca o concluzie, ne îndeamnă: „De aceea trebuie să fim cu luare aminte din toată puterea la câinele nostru”, „arătând toată blândețea față de toți oamenii”.

Remedii împotriva mâniei

Care ar fi armele noastre duhovnicești pe care le putem îndrepta împotriva mâniei? Să facem efortul să uităm răul pe care ni l-a provocat aproapele nostru, fiindcă Sfinții Părinți ne-au învățat că ținerea de minte a răului provoacă mânia. Să răbdăm nedreptățile și să cultivăm, cu orice preț, dragostea față de aproapele nostru. Sfântul Ioan Scărarul scrie despre acestea: „Să legăm deci mânia ca și pe un tiran cu legătura blândeții și s-o batem cu îndelunga răbdare și cu sfânta iubire”.

Un alt mijloc de luptă împotriva patimii mâniei este cultivarea unei stări continue de smerenie prin smerirea de sine. În Patericul egiptean întâlnim cuvântul Avvei Pimen: „Dacă omul se va prihăni pe sine, rabdă pretutindeni”.

De noi depinde ce atitudine vom adopta: vom alege sau nu să cultivăm virtutea blândeții? ­Înainte de a face alegerea, merită să ne reamintim și învățătura Sfântului Ioan Gură despre blândețe. Tâlcuind cuvântul Domnului din Evanghelia Sfântului Apostol Matei - „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul!” (Matei 5, 5), el ne arată că cei blânzi primesc răsplată și aici, pe pământ, și în ceruri.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!