Repere şi idei
O zi cum n-a mai fost alta

O zi cum n-a mai fost alta

Ștefan Mitroi, 12 Octombrie 2018

Caierele de lână din care ne împleteau nouă haine călduroase de iarnă semănau cu părul lor negru sau cărunt. Câteodată, cele mai în vârstă încurcau firele, astfel că nepoții se pomeneau purtând în picioare ciorapi croiți din cozile bunicilor!

Off, ce mi-a înghețat capul!, se văitau acestea, când începeau să alerge prin zăpadă cei mici. Mai rău era că le înghețau și gândurile. Se făceau albe ca hârtia și porneau pe ulițele satului ca niște norișori din care picurau în șoaptă fel de fel de cântece de altădată.

Bunica nu greșea niciodată. Ea avea treabă cu norii ceilalți, de pe cer. Stătea, asemenea celorlalte, pe un scăunel la poartă, doar că, spre deosebire de acestea, bunica întindea mâna spre cer și deșira pe furiș câte un nor.

Ce bine mă simțeam în flanelele de nori pe care mi le făcea bunica! Erau mai călduroase decât cele de bumbac sau de lână, pentru că le căptușea pe dinăuntru cu zbor de berze, iar pe mâneci le cosea câteva petice de soare.

O dată s-a întâmplat să țâșnească un fulger din fularul meu.

Altădată a căzut o ploaie deasă din vesta cu care plecasem la școală.

Ia te uită, ăstuia îi plâng hainele!, au râs colegii de clasă.

Ploaia s-a transformat apoi în ninsoare și n-a mai râs nimeni de mine. Dimpotrivă, s-au bucurat cu toții, căci s-a umplut clasa noastră de zăpadă și până seara ne-am dat, fără să mai ieșim afară, pe derdeluș.

A fost cea mai frumoasă zi din anul acela de școală. Ba chiar din toți anii de școală.

Dacă mă gândesc bine, cred că din toată viața mea!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!