Repere şi idei
Şoaptele veşniciei

Şoaptele veşniciei

Mai puţin ca odinioară, auzim încă salutul „Hristos a înviat!” şi chiar când nu ne e adresat răspundem în gând: „Adevărat a înviat!”. Ieşind din acea „uitare de sine”, ne regăsim în Lumina care îmbrăţişează totul, pune pe fugă necazurile, rânduială în gânduri şi înmiresmează sufletele cu cântările pascale. Şi dacă asociem Lumina cu Hristos, seninul este un dar ales al Maicii Sale Preacurate, mai aproape de noi decât noi înşine şi care cu rugăciunile ei, şoapte ale înveşnicirii, ne apără şi povăţuiește: „Faceţi tot ce vă spune El!” De la ea deprindem cum să putem avea şi noi „voirea dimpreună alergătoare cu pu­terea”. Azi, presiunea informaţională aproape covârşeşte şi cu greu ridicăm ochii spre cer, de unde vine ajutorul. Maica Sfântă L-a adus pe Domnul şi Dumnezeul nostru mai aproape, iar pe noi mai vrednici spre a-L primi. Altfel, ne-am putea întreba cu Sandu Tudor: „Ce-mi foloseşte că Domnul S-a născut din Fecioară cândva în Iudeea, dacă nu Se naşte în sufletul meu?” Ce-mi foloseşte că Hristos a primit să fie răstignit pentru noi, dacă în sufletul nostru Îl ţinem pironit pe cruce cu gândurile, cuvintele şi mai ales cu faptele noastre care strigă: Răstigneşte-L? Alergăm degrab la Maica Sfântă ale cărei rugăciuni ne-au dezlegat de moarte şi cerem să reverse mila Fiului ei peste sufletele noastre bolnave de neascultare, „ca cealaltă parte a vieţii noastre în pace şi în pocăinţă să o petrecem şi prin ea să dobândim raiul”. Pacea şi pocăinţa se hrănesc una pe cealaltă şi împreună arată cum anume să facem voia Tatălui nostru pe pământ cum se face în cer.
Dar de ce mai întâi pace şi abia apoi pocăinţa? Pentru că pacea a fost la început, când Adam petrecea în mijlocul lumii şi al raiului. Căzuţi în acel „aici”, determinare spaţială şi limitare dureroasă în timp, primii oameni s-au descoperit într-o lume unde confruntarea contrariilor este singurul drum spre înţelegere. Dumnezeu Atotiubitorul a trimis pe Fiul Cel Unul Născut să dăruiască pacea Sa, nu a oamenilor, doar răgaz între lupte. „Pacea Sa” a dat-o celor care L-au urmat şi-L urmează, primind să fie „în lume”, fără să fie „din lume”. De mare folos este veghea neîncetată, condiţie a bucuriei ce dă alcătuire unitară între pocăinţă, smerenie şi putere de a birui încercările vieţii. Este ceea ce avem a învăţa fără ostoire, prin rugăciune, de la Fecioara Născătoare de Dumnezeu care a adus laolaltă voirea bună a lui Dumnezeu cu iubirea ascultătoare a fecioriei sale. Blestemul a încetat, binecuvântarea a răsărit din supunerea sfinţitoare faţă de Dumnezeu şi faţă de cei cu care împreună suntem „sub vremi” de a căror tiranie ne-am dori dezrobiţi. Cum lesne vedem „paiul” din ochiul celuilalt şi nu „bârna din ochii noştri”, ignorăm pericolul unui cerc vicios - noi suntem cei care facem vremurile să fie aproape de nesuportat şi, lamentându-ne doar, le facem mai tiranice. Am pierdut deprinderea sănătoasă a discernământului nevoilor reale față de cele părelnice şi ne descoperim ca ucenicul vrăjitor care nu poate opri forţele pe care le-a declanşat. Inerţi cu duhul, orbecăim după pricini pe care le-am găsi doar scoţându-ne „bârna” din ochi. Întrebările izvorăsc una din alta şi arată că „nepricepându-ne la nici un răspuns” - ştiinţa descrie, nu explică! - rămâne doar rugăciunea care „susţine lumea”. Trufia sfârşeşte dramatic şi David parcă mustră: „Cunoaşteţi că Domnul, El este Dumnezeul nostru; El ne-a făcut pe noi şi nu noi”. El Și-a aşezat cu dragoste Împărăţia Sa în interiorul nostru să-i devenim parte binecuvântată prin Iubire. Hristos numeşte fericiţi pe făcătorii de pace, căci aceia „fiii lui Dumnezeu se vor chema”, deci în noi e puterea de a readuce pacea, pentru că înlăuntrul nostru este „Împărăţia lui Dumnezeu”.
Cum războiul în varii forme a devenit un modus vivendi, singură pocăinţa aduce pace, deodată cu restaurarea întregii condiţii umane despre care vorbea Părintele Stăniloae. Simpla constatare sau analiză, deşi necesare, sunt insuficiente şi, de aceea, soluţiile sunt, în cel mai bun caz, paliative. Parcă po­trivnic depreciată semantic, pocăinţa - totuşi! - rămâne piatră de încercare a demnităţii noastre. În veac îl auzim pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul care nu oboseşte zicând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”. Cu aceleaşi cuvinte Și-a început Mântuitorul propovăduirea ca„ plinire” a Legii, nu desfiinţare a ei. În zorii secularizării agresive, Micul Prinţ aminteşte: „Suntem răspunzători de-a pururi pentru ce îmblânzim”. Absenţa pocăinţei, a răspunderii naşte trufia, însingurează omul care vede doar că „totul e deşertăciune a deşertăciunii”.
Rostind întru zidire „Împărăţia cerurilor”, recunoaştem prezenţa lui Hristos în viaţa noastră şi că părtăşia la ea este întruparea poruncilor în fapte ale Iubirii. Sfetnic e rugăciunea, povăţuitoare e Maica Domnului, „picătura de Dumnezeu izvorâtoare” (Sfântul Efrem Sirul) pentru a ne elibera de „ştiinţa mustrătoare”, ca „cealaltă parte a vieţii” s-o petrecem în „pace şi pocăinţă”. Ne-a prevenit Hristos că în lume „necazuri vom avea”. Dar cum am ajunge la bucuria biruinţei fără ele? Întrupare desăvârşită a rugăciunii, Maica Domnului dă pildă că rugăciunea, şoaptă a înveşnicirii, este „bunul început” al lucrării mântuitoare.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!