Obiceiuri de nuntă din lumea largă

Ceremonia nunţii îmbină tradiţii şi obiceiuri, în funcţie de zonă şi religie. Încă din Antichitate, mirii îşi făceau unii altora jurăminte, înainte de a fi declaraţi căsătoriţi. În afara jurămintelor de natură religioasă, care puteau fi incluse în ceremonia nunţii, mirii îşi puteau rosti, în faţa altarului, şi jurăminte pe care le compuneau chiar ei, ca expresie a dragostei pe care şi-o purtau. Dacă jurămintele reprezentau mai mult un fel de promisiuni, în zilele noastre, jurămămintele se concretizează în semnarea unor contracte. Obiceiul schimbării inelelor este considerat ca fiind cel mai vechi obicei, precum şi unul universal. Inelul reprezintă, prin forma sa circulară, perfecţiunea şi dragostea nesfârşită.

În China, căsătoria este încheiată după ce se plăteşte un preţ pentru mireasă. Cu toate acestea, pentru a nu se crea impresia că-şi vând fata, se stabileşte un preţ simbolic. Cu ocazia nunţii, părinţii primesc diferite daruri, dar şi tinerii căsătoriţi primesc daruri în bani, oferiţi într-un plic de culoare roşie, care simbolizează prosperitatea familiei nou-întemeiate. Nunta are loc în cadrul ceremoniei ceaiului, cu acest prilej tinerii mulţumind celor mai în vârstă din familie. În tradiţia chineză, cineva este considerat adult şi independent doar după ce se căsătoreşte.

Nu în ultimul rând, muzica este cea care creează o atmosferă deosebită, astfel că o formaţie de cântăreţi însoţeşte mireasa de la casa sa la casa mirelui, alături de alaiul de rude şi apropiaţi. Muzica nu va lipsi apoi nici de la petrecerea de nuntă, unde, de preferinţă cât mai multe ornamente sunt de culoare roşie.

Mirele musulman îşi poate cunoaşte mireasa în ziua nunţii

Nunţile din teritoriile arabe diferă în funcţie de regiune. Nunţile musulmane pot fi aranjate dinainte, dar nu în mod obligatoriu. Se poate întâmpla, ca mirele să îşi vadă mireasa chiar în ziua nunţii. Mireasa poartă un caftan, o rochie anume pregătită şi ornată, iar mâinile şi picioarele îi sunt pictate cu diferite modele, fiind utilizată vopsea de henna. În ţări precum Siria, Iordania, Liban, teritoriile Palestiniene, se păstrează obiceiul de a purta mirele şi mireasa pe scaune, în timp ce alţi nuntaşi dansează în jurul lor.

India, Japonia, Pakistan

Ceremonia de la nunţile hinduse are loc, în mare parte, în limba sanscrită. În locurile unde indienii nu înţeleg sanscrita, ceremonia este ţinută în dialectul zonei. Ceremonia diferă astfel de la o zonă la zonă, dar şi în funcţie de statulul social, mai precis de castă. Hinduşii acordă o importanţă foarte mare căsătoriei, astfel că ceremonia poate să se întindă pe parcursul mai multor zile. În India, foarte multe dintre căsătorii se realizează printr-o înţelegere între părinţi sau între mire şi părinţi. Ceremonia nunţii respectă şi acum, în mare parte, tradiţiile antice care sunt reflectate în textele sfinte pentru hinduşi şi are loc doar în prezenţa „focului sacru“. Nunţile indiene sunt pline de culoare, la ele participând între 400 şi 1.000 de persoane, cele mai multe dintre acestea fără să fie cunoscute de către mire şi mireasă.

Nunţile în Japonia au loc, de cele mai multe ori, în stilul tradiţional Shinto sau în stilul modern, vestic. În orice caz, cuplurile trebuie ca mai întâi să treacă pe la starea civilă. După ce au spus „da“ în faţa ofiţerului stării civile, mirii merg la ceremonia religioasă. O nuntă tradiţională japoneză se face după o prealabilă purificare, şi are loc la un templu shintoist, unde un preot oficiază slujba specială de binecuvântare.

O nuntă pakistaneză constă în patru ceremonii, desfăşurate în patru zile separate. „Mayoon“ este petrecerea de la casa miresei, unde se adună prietenii şi rudele apropiate ale acesteia, care cântă şi dansează plini de veselie. Familia miresei oferă mici daruri, în funcţie de starea acestora, prietenelor miresei. Apoi, cei prezenţi îşi desenează mâinile cu henna. Petrecerea durează până noaptea târziu, iar mireasa poartă o rochie şalvar de culoare galbenă. Alte ceremonii au loc separat la casa miresei şi a mirelui, de fiecare dată fiind folosită henna pentru desenarea mâinilor miresei şi a mirelui. În cea mai importantă zi, „shaadi“, are loc petrecerea, dată la casa miresei, aici fiind instalate corturi largi, în grădină sau aproape de casă. În zilele noastre, aceste petreceri se pot face şi la hotel sau săli închiriate, dar sunt mult mai apreciate nunţile tradiţionale. Sosirea mirelui şi a familiei sale la casa miresei este anunţată de ritmurile de dholak, o tobă. Atunci când mirele intră în casă, este primit cu flori şi cu petale de trandafir. Se poate întâmpla ca această ceremonie să fie întreruptă de către fraţii, surorile şi prietenii miresei, pe motiv că nu au primit suficienţi bani. Urmează o ceartă cu rudele mirelui, totul încheindu-se cu bine, de dragul distracţiei. Mireasa poartă o rochie roşie, roz sau purpurie şi este împodobită cu bijuterii grele de aur. La „Rukhsati“, mirele şi familia sa pleacă împreună cu mireasa. Plecarea miresei este unul dintre cele mai emoţionante evenimente, aceasta îşi ia rămas bun de la familie, prieteni şi de la casa sa şi porneşte înlăcrimată spre noua sa casă, unde îşi va începe viaţa de nevastă.

În Italia, cavalerii de onoare intimidează mirele

Nunta tradiţională rusească are loc pe parcursul a cel puţin două zile şi se poate desfăşura chiar şi pe durata unei săptămâni întregi. Nuntaşii dansează, cântă, rostesc urări. Din alaiul nuntaşilor care merg la biserică nu lipseşte un cavaler şi o domnişoară de onoare. Ruşii au adoptat şi ei, în zilele noastre, diverse obiceiuri vestice.

În Franţa, mirele merge, în ziua nunţii, la casa miresei, de unde alaiul porneşte către biserică. Pe drumul către biserică sunt mai mulţi copii cu panglici albe, întinse de-a lungul şi latul străzii, astfel încât mireasa trebuie să le taie pentru a putea să treacă. La biserică, mirele şi mireasa sunt aşezaţi pe două scaune de catifea roşie, şi sunt acoperiţi cu mătase. Frunze de dafin sunt aruncate în calea mirilor, atunci când aceştia se îndreaptă spre ieşirea din biserică. Uneori, monede mici sunt oferite copiilor care se adună la acest eveniment. La petrecere, mirii sunt întâmpinaţi cu o cupă care se mai numeşte şi Cupa căsătoriei, cu care mirii vor ciocni şi toasta cu invitaţii şi care, de cele mai multe ori, este o cupă cu două mâniere.

Italienii mai numesc petrecerea nunţii şi „serenadă“. Mirele este aşteptat la casa miresei, în prezenţa rudelor şi prietenilor, şi trebuie să îi cânte miresei, astfel încât să o farmece. Înainte de ceremonia religioasă, cavalerii de onoare ai mirelui încearcă din răsputeri să îl facă pe aceasta să se simtă cât mai inconfortabil şi mai nesigur. „Poate că a uitat unde e biserica“, este una dintre formulele de „susţinere şi încurajare“ rostite de cavalerii de onoare.

Mireasa trebuie să poarte văl, la fel ca şi domnişoarele de onoare. Aceasta este o tradiţie din epoca antică, atunci când se credea că în timpul ceremoniei, spiritele rele vor încerca să îi facă rău miresei. Prin purtarea vălului, atât de mireasă cât şi de domnişoarele de onoare, spiritele rele erau zăpăcite, deveneau confuze, astfel că mireasa scăpa nevătămată.

Gretna Green, locul unde se căsătoresc minorii

Scoţia este un loc preferat de tinerii britanici, pentru că se pot căsători aici fără acordul părinţilor, dacă au împliniţi 16 ani. Gretna Green este o localitate celebră din Scoţia, unde au loc anual sute de căsătorii ale tinerilor şi unde, în urmă cu câteva sute de ani, se oficiau căsătoriile tinerilor fugiţi de acasă. În zilele noastre, este un loc turistic foarte frecventat, fiind pe locul trei în top-ul locaţiilor turistice din Scoţia.

În Statele Unite, cele mai frecvente tradiţii de nuntă sunt cele evreieşti sau cele catolice, după stilul italian. Un „obicei“ întâlnit la nuntă, în cazul miresei, este ca aceasta să poarte ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat şi ceva albastru. În mod obişnuit, mireasa poartă rochie albă, iar culoarea rochiilor pe care le poartă domnişoarele de onoare se regăseşte şi pe invitaţii sau pe ornamentele de pe mese. După ceremonia de la biserică, se aruncă cu orez, dar mai recent, aceste ceremonii pot avea loc în cele mai neobişnuite locuri. Mirele şi mireasa trebuie să danseze primul dans, urmând apoi ca mirii să danseze cu părinţii.

Nu lipseşte ceremonia tăierii tortului, când mirii, împreună, ţin un cuţit special, de preferinţă din argint, cu care taie prima bucată din tort. Apoi, îşi oferă unul altuia câte o bucaţică din tort. Mireasa îşi aruncă buchetul peste umăr către grupul de domnişoare, existând superstiţia că tânăra care îl va prinde va fi următoarea care se va căsători.

Săritul peste mătură este unul dintre obiceiurile de la nunta din Africa de vest. Mătura, în Asante şi în alte culturi Akan, are valoare spirituală şi simbolizează alungarea spiritelor rele. Măturile erau ţesute deasupra capului mirilor, pentru a alunga spiritele. Cuplul trebuia sa sară, la sfârşitul ceremoniei, peste mătură. Obiceiul are o nouă semnificaţie, odată cu aducerea sclavilor africani în America. Sclavii nu aveau dreptul de a se căsători legal, însă ritualurile de căsătorie aveau un loc foarte important în comunităţile lor. După rostirea jurămintelor, în prezenţa martorilor, mirii săreau peste coada măturii, astfel că această practică a devenit una de recunoaştere între organizaţiile de sclavi, iar săritul măturii este un obicei practicat şi azi de tinerii americani negri.