Occidentul catedralelor desacralizate sau culturalizate

Unde sunt catedralele de altădată? E o întrebare la care cei care locuiesc în Occident pot răspunde că sunt chiar sub ochii noștri. Dar, continuând, vor spune că nu mai au aceeași funcție, ci pentru a le salva din punct de vedere arhitectural, o nouă destinație le-a fost dată.

Drumul spre biserică a fost redefinit, iar acum e înțeles ca un drum spre o lume culturală, în care informația din punct de vedere istoric, artistic și nu numai e cea importantă. O perioadă de urcuș nu doar fizic - bisericile fiind amplasate în locuri mai înalte, ci și spiritual. Un spiritual care și-a pierdut din vedere Creatorul, iar capela sau biserica a devenit nimic mai mult decât templul culturii umaniste. 2018 este și anul european al patrimoniului cultural, un patrimoniu ce include și o reconversie a sacrului în ceea ce numim generic „cultural”. De ce schimbarea aceasta? O resacralizare a catedralelor, bisericilor... prin cultură? Mihaela Hanzu, arhitect care locuiește în Marseille, vorbea chiar despre mai mult de atât: „Mereu în evoluție, problematica patrimoniului este caracterizată într-o manieră proprie, în oglinda societății contemporane. Ce facem astăzi cu patrimoniul moștenit? Găsim numeroase exemple de clădiri care, în cursul procesului de reabilitare, au fost transformate și chiar reconvertite. Demersul reconversiei constă de fapt în a pune în lumină o arhitectură în sprijinul unei argumentații simpliste. Iar constatarea este simplă: o clădire care și-a pierdut destinația, scopul pentru care a fost construită, trebuie să-și câștige singură «viața». Dacă nu-și găsește un nou scop, ea va fi distrusă”. Unele biserici au ajuns baruri în Olanda sau chiar hoteluri. La fel și în cazul Belgiei, mai exact în Bruxelles, unde biblioteca Comisiei Europene își are sediul într-o catedrală ce și-a păstrat arhitectura, dar care a fost recompartimentată și unde există intrări doar cu programare și control de securitate ca în aeroporturi.

„Case ale înțelepciunii” în Franţa

Societățile europene contemporane alocă sacrului, mai ales dimensiunii religioase a vieții, un loc în mult mai generalul câmp cultural (uitându-se că ar trebui să fie invers). Sacrul ajunge să fie în mod indirect obiectul unei decizii politice și sociale, având în cele din urmă un referent din punct de vedere profan, științificul. Aceasta, desigur, nu înseamnă că dimensiunea metafizică a dispărut sau, în cel mai bun caz, e desuetă - întrebarea pentru mulți rămâne: dacă sacrul a fost înaintea profanului sau ce rostuire își mai găsește sfințenia într-o lume aflată în viteză spre amestecul diferitelor culturi. Regăsim o altă perspectivă asupra granițelor dintre sacru și profan, acestea fiind puse în slujba științei, cunoașterii, spre uzul societății. Găsim, de exemplu, în Hexagon un proiect numit „Maisons de la sagesse” (case ale înțelepciunii) al căror obiectiv este de a crea în Franța „spații de schimb” ale traducerilor și transmiterii informațiilor din punct de vedere cultural. Aflat la nivel experimental în Marseille, dar și în Aubervilliers (regiunea pariziană), acest proiect cuprinde trei paliere: primirea migranților, o așa-numită „bancă culturală” și un program de cercetare asupra sentimentului religios. Rezultatele sunt oarecum surprinzătoare: o mare și frumoasă imagine a cuvintelor în diferite limbi, ce se aseamănă cu o conste­lație cartografică pe un fond nocturn, ce face trimitere la diferite cuvinte și idei precum familie, marginalizare, emoție, comunitate, nostalgie. Aceste „bănci culturale” sunt, după cum le indică și numele, creații hibride ce se structurează pe trei paliere: un muzeu, un centru de microcredit și un centru de cultură și de formare. În schimbul găzduirii unui obiect, centrele acestea ajută proprietarii să dezvolte o activitate ce la rândul ei generează venituri, acordându-i și împrumuturi. Scopul final nu este altul decât alfabetizarea și gestiunea unei mici afaceri; el poate fi văzut ca o formare, dar și ca un mijloc de promovare din punct de vedere cultural, valorizând atât expresiile lingvistice specifice comunităților, dar și dialogul intercomunitar.
În aceste centre au fost organizate, de asemenea, în marginea diferitelor expoziții, seminarii asupra cuvintelor „intraductibile ale celor trei monoteisme” - cum putem sau nu putem spune Dumnezeu în cele trei cărți (referirea e către Primul Testament, Sfânta Scriptură și Coranul). La întâlniri au participat  cercetători specia­lizați în fiecare din textele diferitelor religii, dar și elevi din diferite licee confesionale. Întâlnirile au devenit specifice „Caselor înțelep­ciunii”, transformându-le la un anumit nivel și cu ajutorul CNRS (Centre Nationale de la Recherche Scientifique) în medii de cercetare științifică, cu opinii critice.

Capela ce găzduieşte o expoziţie inedită

Marseille, al doilea oraș ca mărime și importanță al Franței. Port cunoscut încă din Antichitate, renumit datorită grecilor, fenicienilor și schimbului cultural astăzi mai mult decât evident în Muzeul Civilizației Mediteraneene. Spaţiul unde a locuit în ultima parte a vieții sale Sfântul Ioan Casian, protoromânul care a regândit și refondat monahismul apusean, înaintea mult mai cunoscutului Benedict, Episcop de Nursia. Nu departe de Marseille, în marea aglomerație metropolitană, turiștii pot vizita un oraș discret, impregnat cu un aer italian, Aubagne. Aici se poate observa un interesant caz de reconversie a spațiului capelei, nu doar din punct de vedere al destinației, cât mai ales al utilității în plan imediat. Chapelle des Pénitents Noirs a devenit de aproape 10 ani un centru de artă contemporană. O capelă ce găzdu­iește în acest an, din 14 februarie și până pe 1 septembrie, o expoziție inedită: Charles Sandison, The nature of love. Inteligență artificială, dragoste artificială. Poate chiar virtuală, dacă nu cumva superficială. Ideea unei povești de dragoste într-o perioadă de plină virtualitate și digitalizare a aproape orice lucru cu care ne obișnui­sem să fie palpabil a fost redată într-o capelă ce a fost nu doar casa lui Dumnezeu, ci și locul expresiei dragostei Sale față de creatura mâinilor Sale.

Pentru Charles Sandison, limbajul informatic și, implicit, diversele tehnologii la care a avut acces începând cu anii ‘70 ai secolului trecut au reprezentat maniera ideală prin care el se poate exprima din punct de vedere artistic. „Scopul muncii mele artistice e să dau vizitatorilor tineri, dar și mai puțini tineri, posibilitatea de a descoperi și explora universul meu hibrid ce combină lumea autentică a capelei cu lumea invizibilă a datelor, a algoritmilor și a inteli­gen­ței artificiale. Vreau să dau oamenilor posibilitatea de a-și revendica propriul loc în această lume numerică/digitală confuză”.

În cele din urmă rămâne pentru fiecare dintre noi întrebarea dacă atunci când vedem o biserică o asociem cu sacrul sau îi dăm o tentă profană, numind-o simplu: cultură. Poți găsi elemente fascinante din punct de vedere cultural într-o biserică, însă optica de înțe­legere a lucrurilor pentru „omul recent” reflectă o altă cheie de interpretare a vieții. Ca o bucurie a imediatului, pierzând din vedere esențialul, scara ce duce spre veșnicie.