Theologica
Omenia, ospitalitatea şi teologia expresiilor poporului român

Omenia, ospitalitatea şi teologia expresiilor poporului român

Adrian Agachi, 15 Iulie 2010

Spiritul de sinteză al poporului român este însoţit de omenie şi ospitalitate ca două caracteristici care invită la comuniune spirituală. Orice străin care trece prin ţara noastră este uimit de ospitalitatea de care românii dau dovadă ori de câte ori sunt solicitaţi.

Cu toate acestea, străinii nu pot auzi şi analiza minunatele expresii de înaltă valoare teologică atât de întâlnite în spaţiul popular. "Măicuţa Domnului" sau "Dumnezeu drăguţu" apar foarte des în exprimarea populară. Teologia se împleteşte cu limbajul obişnuit aşa cum Dumnezeu Însuşi ne este "mai aproape chiar decât inima noastră" (Deut. 30:14).

Omenia ca bază a iubirii aproapelui

"Omenia românească are multe sensuri; ea e prezentă în mod difuz într-o mulţime de însuşiri ale poporului român. E un nume general pentru toate relaţiile cinstite, atente, sincere, înţelegătoare, lipsite de gânduri de înşelare a semenilor. A fi "om de omenie" înseamnă a fi om adevărat, a fi realizat adevăratele calităţi de om. Omenia înseamnă frâna în calea tuturor pornirilor care coboară pe cineva de la treapta de om. Omenia e graniţa între om şi animalul inconştient sau fiara" (Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p. 113). Omenia se constituie într-o adevărată bază a relaţiilor iubitoare dintre oameni. Acest aspect cuprinde toate trăsăturile pozitive care trebuie unite pentru a ne defini ca persoane depline. Omenia, însă, nu este lipsită de forţă sau putere. "Omenia e contrariul individualismului, al nepăsării. (...) "Mă omenesc" faţă de cineva înseamnă că îi acord atenţie şi cinstire aceluia, mă feresc să-l tratez într-un mod grosolan, aşa cum ar merita, poate. Aceasta nu înseamnă că omenia trebuie să fie lipsită de putere. Dimpotrivă, celui care vrea să ţină în frâu egoismul sau chiar individualismul dornic de acte care uimesc, dar nu folosesc nimănui, i se cere o mare putere. Dar o şi mai mare putere i se cere celui ce adaugă la această frână a egoismului (...) efortul de a-şi trăi viaţa cu un folos pentru alţii, în slujba altora" (op. cit., p. 114). Este clar că românii înţeleg prin omenie nu doar capacitatea de a face bine, ci şi aceea de a ţine în frână răul. Tot păcatul ne coboară la nivelul animalelor şi ne împiedică să ne manifestăm integral ca persoane umane pregătite să îşi asume responsabilitatea şi pentru cei din jur, nu doar pentru sine. Această responsabilizare faţă de aproapele nostru devine mult mai manifestă prin ospitalitate.

Ospitalitatea poporului român

"Ospitalitatea este o trăsătură caracteristică unanim recunoscută a poporului român. În ea se manifestă aceeaşi umană deschidere spre om, aceeaşi tendinţă spre comuniune, care se manifestă în omenie şi în dor. Ospitalitatea este omenia manifestată faţă de străini. Prin ea, românul descoperă îndată umanul în străin şi-şi descoperă umanul propriu faţă de străini. Prin ea, românul depăşeşte graniţa de familie, de sat, de neam, plasându-se în umanul pur şi simplu, în umanul universal. "E suflet de om", spune când cel găzduit e sărac, e necăjit. S-ar zice că e o bucurie şi o uimire pentru el să descopere că umanitatea se întinde dincolo de graniţele familiei, satului, naţiei proprii. Ocazia de a primi un străin este o adevărată sărbătoare pentru român. El zâmbeşte ori de câte ori întâlneşte un om, confirmând sentimentul de sărbătoare produs de orice întâlnire, sentimentul de intrare în zona realităţii celei mai minunate care este un alt om, sentimentul că nu este singur" (pp. 120-121). Această omenie tradusă prin spiritul de ospitalitate capătă astfel o universalitate. Românii acordă ospitalitate străinilor nu în virtutea unei recompense şi nu pentru că aceşti străini le pot povesti sau aduce ceva în schimb. Ei îi primesc la mesele lor pentru că şi aceşti străini sunt oameni, păstrând astfel sfatul vechi-testamentar care spune "străinul care s-a aşezat la voi să fie pentru voi ca şi băştinaşul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, că şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului" (Lev. 19:34). Şi românii au fost robii altor popoare, iar ospitalitatea noastră arată că am învăţat ceva. Am învăţat să fim deschişi faţă de cei care ne vizitează, care doresc să ne cunoască, iar acest spirit de comuniune se manifestă cel mai pregnant în ospitalitatea noastră deosebită.

Teologia din expresiile populare

"Poporul român afirmă importanţa credinţei sale creştine numind-o "lege românească" sau "lege strămoşească". Ea reprezintă astfel, pentru el, fundamentul tuturor legilor de viaţă printr-o convieţuire de reciprocă preţuire şi conlucrare, care-i asigură unitatea şi identitatea. Spunându-i "lege românească" şi "strămoşească", poporul nostru afirmă trăirea în ea de la începuturile existenţei sale, care coincide cu timpul apariţiei creştinismului şi al răspândirii lui printre Apostolii lui Iisus Hristos" (p. 201). Această lege strămoşească moştenită de la predecesorii noştri ne defineşte ca neam. Unitatea şi identitatea, aşa cum afirmă părintele Stăniloae, sunt asigurate prin aceasta, pentru că legea strămoşească nu are ceva neapărat juridic. Ea constituie o moştenire care nu poate fi încălcată, fără ca făptaşul să se simtă totodată exclus din cadrul întregii comunităţi. Astfel ea păstrează caracterul unei legi creştine, în care poruncile evanghelice se împletesc cu existenţa concretă a comunităţii. Totodată, această "creştinare" a întregii existenţe aduce cu sine o apropiere de Dumnezeu manifestată şi într-un mod de adresare mai cald. "Această familiaritate afectuoasă faţă de Dumnezeu, care a pus o pecete de afecţiune şi pe relaţiile fiecărui ins cu semenii săi, o tâlcuieşte poporul nostru prin expresia "Dumnezeu drăguţu!". Dumnezeu nu este un stăpân aspru şi distant, ci un părinte iubitor şi, de aceea, drag, ba chiar drăguţ. E un diminutiv care, ca aproape toată mulţimea de diminutive a poporului românesc, nu exprimă o micime a lui Dumnezeu numit astfel, ci o intimitate şi o căldură a relaţiei cu El, a venirii Lui în apropierea noastră, faptă săvârşită de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Lui numită de Sfântul Apostol Pavel chenoză - "smerire, dezbrăcare de slava exterioară", ca să-l putem simţi apropiat de noi" (p. 201). Toate aceste exprimări cu privire la Dumnezeu denotă nu doar o apropiere a poporului român de tradiţia creştină, ci şi o extraordinară comunicare cu divinitatea. Aceşti termeni adresaţi lui Dumnezeu au în ei toată adâncimea teologică a iubirii, a comuniunii, a apropierii personale de cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Aceeaşi manifestare apare şi în cazul Măicuţei Domnului.

Un alt aspect asupra căruia insistă părintele Stăniloae este acela că poporul român vede totul într-un mod luminos. "Pentru poporul român lumea întreagă răspândeşte o "lumină", prin rânduiala ei. De aceea îi spune lume, de la cuvântul lumină. (...) Poporul român, străin spiritual de mistica occidentală a întunericului, e un popor care se bucură de lumină. Căci lumina este, în planul fizic, expresia rânduielii, iar în planul spiritual e expresia bunăstării sau a relaţiei armonioase, generoase a omului cu semenul său. Faţa omului bun răspândeşte lumină, de aceea sfinţii au în icoane capetele înconjurate de un nimb luminos. Omul bun e omul care zâmbeşte luminos, în bucuria comuniunii" (pp. 203-204). Lumina înconjoară tot ceea ce este sfânt, drept şi bun. Sfinţii au văzut lumina necreată a dumnezeirii şi, prin ea, toate lucrurile care îi înconjurau scăldate în lumină. Omul sfânt este o persoană tot mai luminoasă, pregătită să lumineze abisurile păcatului pentru a le desfiinţa definitiv în sine. Poporul român arată prin această deschidere spre luminozitate în cultură, în îmbrăcăminte, şi o deschidere eshatologică spre momentul în care lumea şi oamenii vor fi înconjuraţi de lumină şi, mai mult, vor fi ei înşişi lumină.

Omenia şi ospitalitatea de care poporul român dă dovadă constituie dovezi ale desăvârşirii sale spirituale deosebite. Expresiile populare şi accentul pus în acestea pe relaţia omului cu Dumnezeu dezvăluie o teologie a iubirii născută din rugăciune. Toate aceste caracteristici arată că poporul român posedă o deschidere spirituală luminoasă, concretizată şi în felul în care priveşte lumea: drept o expresie a luminii necreate. În materialul următor vom dezvălui părerea părintelui Stăniloae legată de condiţiile necesare pentru a face teologie. Considerăm că nu mai este necesar să discutăm trăsăturile teologiei române. Poporul român este, prin însăşi constituţia sa spirituală, deschis spre Dumnezeu şi dialogul cu Acesta. Toate trăsăturile amintite până acum sunt calităţi pe care orice teolog trebuie să le posede pentru a purta acest nume.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!