Omul care a făcut din legătoria de artă o ascultare călugărească

Raluca Brodner, 12 Mai 2009

Trăiesc printre noi, foarte aproape de altfel, oameni aparent simpli. E categoria acelora care nu poartă responsabilitatea unor funcţii înalte şi nici nu se bucură, asemenea persoanelor publice, de admiraţia colectivă, făţişă. Nu au nimic din toate acestea. Au, în schimb, o tărie morală dublată de onestitate, demnitate şi capacitate de muncă imensă - calităţi din ce în ce mai rare. Vasile Ilieş, meşteşugarul care şi-a dedicat o viaţă întreagă legătoriei de artă, la „Tipografia Cărţilor Bisericeşti“ a Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, este unul dintre ei. Un om care s-a încăpăţânat să-şi facă meseria ca la carte. După ce 36 de ani a legat cărţi de tot soiul, Ilieş mărturiseşte: „Cartea pe care mi-a fost cel mai drag să o leg, de fiecare dată, a fost Biblia. Biblia, da, cartea fiecărui om“.

Viaţa ca un roman

Reporter: Dacă ar fi să legaţi cartea vieţii lui Vasile Ilieş, câte pagini ar avea?

Vasile Ilieş: Cred că ar avea vreo cinci sute de pagini… la câte năzbâtii am făcut… (râde).

R: Ce titlu i-aţi pune?

V.I.: I-aş pune un titlu simplu - „Viaţa mea“.

R: Copertele vi le puteţi imagina cum ar arăta?“

V.I.: Aş înveli-o în piele şi i-aş auri marginile paginilor“.

Astfel a început conversaţia cu cel mai vechi legător de la Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă (IBMO), astăzi pensionar, care a lucrat în cadrul instituţiei timp de 36 de ani. Viaţa maestrului, povestită, se derulează asemenea unui roman. Odată cu trecerea anilor, fiecare filă întoarsă a însemnat pentru Vasile Ilieş un motiv de a privi viaţa direct în faţă, pentru că a avut stabilimente solide – familia şi meseria sau invers; oricum nici astăzi tipograful nu ştie foarte exact dacă i-au fost mai aproape de suflet cei dragi ai casei sau meseria pe care a învăţat-o de la 14 ani. Om puternic, cu ochi pătrunzători, legătorul de cărţi nu poate să nu lăcrimeze când îşi aduce aminte de copilărie şi de momentele grele: „Am fost cinci copii. Când a murit tata, aveam opt ani. Am fost amărâţi. I-a fost greu mamei să ne crească, dar ea m-a dus să învăţ meserie, imediat după ce a murit tata. În spatele Scânteii, într-un garaj, era o vopsitorie auto. Nu mi-a plăcut acolo, am fugit. Aveam un unchi care a fost maistru principal la Scânteia, în legătorie, şi m-am dus la el. Deja renunţasem la şcoală. Sărăcia m-a împins să-mi caut de muncă şi să las şcoala“. Era în 1961.

„Mi-a plăcut cartea. S-o văd eu cum iese din mâinile mele…“

„Când am ajuns la unchiuâ şi am văzut cât era de curat, mi-am zis: «Aici trebuie să rămân. Dacă nu am învăţat carte, trebuie să învăţ meserie». Şi am învăţat. Meseria asta îmi plăcea, ce nu s-a existat…“, spune legătorul de la IMBO.

Nouă luni i-au trebuit să înveţe de la a la z cum se face o carte. A primit un carnet de calificare şi de atunci s-a molipsit de microbul căruia nu i-a găsit vreodată antitod: „Mi-a plăcut cartea. S-o văd eu cum iese din mâinile mele, să ştiu în inima mea că a ieşit aşa cum mi-am dorit, să mulţumesc atâţia oameni…“, mai adaugă Ilieş.

Cât timp a făcut practică la „Scânteia“, tânărul legător a învăţat repede tot ce se putea şi de la cine putea, pentru că „bine a zis cine a zis că meseria se fură. Eu am învăţat în şcoală noţiunile importante, dar practica e altceva. Şi-atunci eram foarte atent în jurul meu la ce făceau cei mai experimentaţi decât mine. Nu toţi aveau timp să-mi arate. Poate alţii erau şi egoişti… Am învăţat repede şi făceam fel de fel de cărţi, din piele, din materiale textile, din materiale sintetice.“ Bărbatul îşi aminteşte anii de odinioară cu lumină în ochii pe care îi trimite departe, în timp, ori de câte ori priveşte spre fereastră: „După ce am terminat şcoala, mi-aduc aminte că a venit prima maşină automată. Era din Germania. Deja crescuse producţia. Făceam cărţi şi reviste în acea perioadă: colecţia «Enigmele», colecţia romanului de dragoste sau reviste ca «Flacăra»“.

Tânărul Ilieş a fost de ajutor unchiului până în 1970, când a trebuit să plece în armată: „În armată tot legătorie am făcut, la tipografia Marinei militare, la Mangalia. Făceam ziarul «Flota Patriei». Eram patru militari care ne ocupam de tot ce era necesar într-o tipografie. A fost o perioadă frumoasă“, îşi aminteşte Vasile tipograful.

„Mi se părea că totul era al meu, atât de tare am ţinut la munca mea de o viaţă“

După doi ani de militărie, s-a întors la Scânteia, iar la Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă a ajuns în 1972. Anii petrecuţi în instituţie au trecut prea repede şi Vasile Ilieş îşi aminteşte perfect cum arătau, ce dimensiuni, ce culoare aveau primele coperţi care i-au ieşit din mâini: „Au fost copertele unei machete de carte din pergamoid şi mucava. Era, de fapt, o casetă sub formă de carte.“

Cât priveşte statutul tipografilor, al legătorilor, în speţă al oamenilor care croiau file, Vasile Ilieş specifică: „Meseria asta a fost recunoscută şi oamenii au fost apreciaţi până în revoluţie.. Tipografii erau voci care se făceau auzite atunci când li se încălcau drepturile. Contau pentru societatea de atunci. După â89, nu s-a mai recunoscut nimic“. Nu s-a întâmplat la fel şi cu omul de la Tipografia Institutului Biblic din strada Intrarea Miron Cristea, devenit şef peste ani, dar pe care funcţia nu l-a schimbat, decât că a muncit şi mai mult. Nenea Vasile nu şi-a luat gândul de la legătoria sa nici atunci când, în urmă cu cinci ani, medicii s-au luptat cu inima sa pe masa de operaţie, ca să-i dea şansa la viaţă: „Când am fost internat, seara mergeam la spital şi a doua zi eram aici, în legătorie. Nu mă lăsa inima asta… Mi se părea că totul era al meu, atât de tare am ţinut la tot ce e aici, la munca mea de o viaţă. Mai ales în ultimii ani, când ştiam că o să ies la pensie şi că o să las totul în urma mea. Cât timp stăteam pe masa de operaţie mă gândeam să mă fac bine, să nu mor, ca nu cumva să facă băiatul meu un infarct. «Ia să fiu eu tare», mă încurajam singur“. Ca de fiecare dată când a avut de trecut prin greutăţi, Vasile Ilieş nu a îngenuncheat. A învins. Şi asta pentru că a înţeles la timp că i-a fost dată o viaţă care trebuie trăită, cu bune şi rele, că este un simplu om supus unui singur Dumnezeu, „de care nu o să mă lepăd niciodată. Nu am cum. Pentru că El mi-a dat tot ce am eu în viaţă.“

„Astăzi nu mai există interesul pentru calitate“

Se spune că un legător cu adevărat bun este acela care cunoaşte şi conţinutul filelor, nu doar forma finală a acestora. Lui Vasile Ilieş nu îi este străin acest obicei al profesioniştilor - flori din ce în ce mai rare în ziua de astăzi - şi asta pentru că „Mi-am iubit meseria. Altfel nu făceam nimic. Mulţi se angajează să aibă un serviciu. Dar nu se gândesc să facă un lucru de calitate. E mare diferenţă între felul în care am lucrat noi, pe vremuri, şi felul cum se lucrează acum. Noi trebuia să ştim o coală ca pe Tatăl Nostru. Să îi cunoaştem toate elementele, componentele. În ziua de astăzi nu mai există oameni calificaţi. Au rămas cu ce au furat (n.r. tainele meseriei) de la unuâ, de la altul… Tineretul din ziua de astăzi nu mai are răbdare. Noi am avut răbdare.“

Mai mult decât atât, şi calitatea lucrăturii actuale este contestată de legătorul de artă: „Mi-aduc aminte la Scânteia, CTC-ul (n.r: controlul tehnic de calitate) dădea o primă, recompensa fetele care găseau coli albe printre cele scrise. La 20 de coli, primeau 20 de lei. Omul era stimulat, şi contau banii aceia la sfârşit de lună. Astfel se obţinea calitatea. Plus că şi materialele, deşi erau puţine pe timpul comuniştilor, erau calitative. Pe mine nu mă lăsa conştiinţa să iasă o carte proastă. Mă uitam de mai multe ori, să nu fie vreo coală întoarsă, sau vreuna lipsă. Dacă nu eram atent, munceam degeaba. Astăzi nu mai există interesul pentru calitate.“

„Cartea pe care mi-a fost cel mai drag să o leg, de fiecare dată, a fost Biblia“

„Depinde acum cum evoluează lumea asta, dacă o să mai fie nevoie de carte…Cu toate acestea, există oameni care iubesc cartea foarte mult. Sunt oameni care nici nu se uită şi, printre ei, mulţi care au pregătire, dar nu le pasă de cărţi.“

La 64 de ani împliniţi, din care 36 de ani i-a dedicat muncii în cadrul IMBO, maestrul legătoriei de artă de la Patriarhie recunoaşte cu seninătate: „Mi-am făcut datoria aici pe pământ, faţă de familie şi faţă de întreprindere. Am vrut să iasă ceva frumos, ca să ne bucurăm cu toţii de un lucru de calitate. Pentru mine nu a contat că am lucrat pentru patriarh sau pentru un om simplu, lucrătura a fost aceeaşi. Pentru mine toată lumea a fost la fel.“

Cât timp vorbeşte, maestrul Ilieş verifică filele unui Pateric, mai aruncă un ochi peste vreo însemnare prinsă cu bolduri la avizier şi se opreşte la maşinile vechi cu care a lucrat ani de zile. „Maşina de poleit, manuală, este cea mai veche dintre toate maşinile din legătorie. Are 120 de ani. Este funcţională şi acum. Iese lucru tare frumos, pentru că poţi alege litera să o pui cum vrei…“, susţine tipograful, care trece imediat la presa manuală, o altă maşină veche, pe care angajaţii Institutului încă o folosesc, pe lângă celelalte echipamente moderne. Atât de solide par aceste mecanisme, încât mult timp de acum încolo se vor lăsa mânuite de oameni asemenea lui Vasile Ilieş, un om care s-a dedicat o viaţă cărţii. Mulţi vor trece pe la tipografia Institutului, dar nici unul nu va fi ca Vasile Ilieş, a cărui lucrătură are ceva distinct, uşor personalizat, şi poate fi model pentru cei mai tineri care îi simt lipsa de când a ieşit la pensie şi de la care au învăţat meseria de legător. Altfel nu se poate explica de ce într-una din încăperile legătoriei, colegii mai tineri au atârnat pe un perete fotografia mentorului lor, când avea 30 de ani, o scenă surprinsă la locul de muncă.

Ceea ce a sfinţit munca de o viaţă a acestui om a fost tipărirea Bibliei. Vasile Ilieş spune că a legat sute de exemplare din seria Cărţii de căpătâi, ceea ce i-a dat o mulţumire enormă: „Cartea pe care mi-a fost cel mai drag să o leg, de fiecare dată, a fost Biblia, mai ales pe cele pe care le-am dat cadou copiilor mei. Tot ce a fost mai bun lor le-am dat. Biblia, da, cartea fiecărui om“.

Cultura românească scrisă a izvorât din Biserică

„Primele cărţi tipărite la români s-au scris şi s-au tipărit în tinda Bisericii“, după cum spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în prelegerea sa intitulată „Sfânta Liturghie - izvor de viaţă veşnică“, rostită în aula Academiei Române, cu ocazia împlinirii a celor 500 de ani de tipar românesc, în 2008.

Încă din anul 2003, unul dintre cei mai importanţi istorici ai culturii române, regretatul Virgil Cândea, a iniţiat şi a pus bazele organizatorice ale aniversării celor 500 de ani de tipar românesc în 2008, declarat de Biserica Ortodoxă Română ca „An al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii“. Evenimentul s-a desfăşurat în jurul unei expoziţii de cărţi rare şi preţioase, găzduită mai întâi de Galeria Bibliotecii Academiei Române, apoi de Muzeul Naţional Cotroceni. Publicul larg a putut admira cărţile reper ale spiritualităţii noastre, de la cea dintâi - Liturghierul lui Macarie - până la seria completă a Operelor eminesciene, îngrijită şi publicată de Academia Română.

Informaţii preţioase despre apariţia, dezvoltarea şi rolul tiparului în cultura românească, de-a lungul timpului, sunt oferite de academicianul Virgil Cândea.

La cinci decenii după apariţia invenţiei lui Gutenberg, în 1508, la Târgovişte, a fost tipărită, sub domnia Radu cel Mare, primul Liturghier din lumea ortodoxă.

Primul nostru tipograf a fost ieromonahul sârb Macarie, care a îmbogăţit tezaurul tiparului românesc cu Ohtoihul de la 1510 şi Evangheliarul de la 1513, iar sub îndrumarea domnitorului Şerban Cantacuzino a fost tipărită prima Biblie în limba română. Diaconului Coresi, mitropolitului Dosoftei şi mitropolitului Antim Ivireanul li se datorează apariţia Liturghierelor româneşti de-a lungul Evului Mediu, motiv pentru care profesorul Mircea Păcuraru i-a numit „cele trei uşi ale iconostasului prin care Liturghierul a intrat în altarul bisericilor româneşti“.

Biblioteca Academiei deţine cel mai mare fond de carte românească veche de pe teritoriul României. Aici se păstrează, printre multe alte cărţi de mare preţ, trei din cele cinci Liturghiere ale lui Macarie, cărţile şi manuscrisele lui Dosoftei, cele mai importante cărţi ale lui Antim Ivireanu, majoritatea cărţilor lui Coresi, cărţile tipărite la Bălgrad, Câmpulung, Târgovişte, Râmnic sau Bucureşti.

Tezaurul cultural, bisericesc şi duhovnicesc de la „Tipografia Cărţilor Bisericeşti“

Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă (IMBO) a Patriarhiei Române este continuatoarea tipografiei mitropolitului Varlaam al Ungrovlahiei. Ierarhul cărturar a adus în chiliile din dealul Mitropoliei din Bucureşti, tocmai de la Kiev, în 1678, cu cheltuială proprie, presă tipografică şi literă chirilică, grecească şi latină.

„Tipografia Cărţilor Bisericeşti“ de astăzi a fost inaugurată la 17 ianuarie 1882, iar actul său de naştere este revista „Biserica Ortodoxă Română“. Primul director, numit la 28 mai 1882 de Sfântul Sinod, a fost arhimandritul Ghenadie Enăceanu, viitorul episcop al Râmnicului, succedat de alţi cinci directori. În prezent, la conducerea Tipografiei IBMO se află părintele Valer Ulican, consilier patriarhal.

Din anul 1882 şi până astăzi, Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă a tipărit peste 150 de ediţii care se înscriu cu succes în tezaurul cultural, bisericesc şi duhovnicesc, printre care merită de amintit: Evanghelia, Liturghierul, Psaltirea, Apostolul, Arhieraticonul, Molitfelnicul, Octoihul, Cazania, Agheazmatarul, toate cu litere latine. Au mai fost tipărite lucrări de teologie, cărţi de rugăciuni, de învăţătură creştinească, manuale pentru şcolile teologice, reviste. De asemenea, a fost editată o serie importantă a textului integral al Bibliei în limba română.

Din luna februarie a anului 1994, activitatea Editurii şi a Tipografiei Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă este coordonată de Preasfinţitul Vincenţiu Ploieşteanul, Episcop-Vicar Patriarhal.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!