„Omul dispune de resorturi mari ca să facă din viaţa sa o bucurie“

Adrian Agachi, 24 Februarie 2009

„Dacă-mi ştiu lucrul ieşit din mâinile mele prost, pentru motive cunoscute mie, nici o laudă nu mă împlineşte, precum nici injuria lucrului definit nu mă ştirbeşte.“ Tudor Arghezi (1880-1967) reprezintă un caz aparte al literaturii române. Rareori a existat în istoria scriitorilor noştri un poet atât de admirat şi detestat în acelaşi timp. Arghezi este o „agată neagră“ a literaturii române, un pamfletar înnăscut, plin de o dragoste pătimaşă de poezie şi critică acidă. Ca scriitor este genial, ca om este pocăit şi răzvrătit, blând şi ameninţător, binevoitor şi aspru. Arghezi te provoacă să-l cunoşti.

Tudor Arghezi, pe numele său adevărat Ion Theodorescu, s-a născut pe 21 mai 1880, în Bucureşti. Părinţii săi erau originari din judeţul Gorj, un loc pe care poetul îl descrie în felul său caracteristic: „Locuitorii de acolo sunt ţărani primitivi, dar au un folclor admirabil. Strămoşii mei erau oameni care ştiau a lucra cu cuţitul, nu în pâine, pentru că nu o aveau, ci în carnea altora. Cu vocabularul restrâns al cuţitului îşi aranjau ei tărăşeniile de dragoste sau interesele. În ce mă priveşte, cred că şi eu port în umbră o părticică din acest cuţit familial“. La doar 11 ani, Arghezi pleacă de acasă, din cauza neînţelegerilor cu tatăl său, şi îşi petrece restul vieţii departe de acesta. Cu mare greutate reuşeşte să se întreţină, lucrând ca pietrar şi secretar al expoziţiilor de pictură. În ciuda dificultăţilor materiale, Arghezi reuşeşte să studieze la unul dintre cele mai bune licee din capitală, „Sfântul Sava“. Aici îl cunoaşte pe Gala Galaction, cu care leagă o prietenie pe viaţă, mai ales după ce acesta rămâne special repetent un an doar pentru a putea studia împreună cu el, în aceeaşi clasă.

Un călugăr nehotărât

Debutul literar al lui Arghezi se petrece la vârsta de 16 ani, odată cu publicarea poeziei „Tatăl meu“ în revista „Liga ortodoxă“, condusă de Alexandru Macedonski. Primele poezii sunt publicate sub pseudonimul literar Ion Theo. Alegerea numelui de Arghezi se datorează transliterării latine a denumirii râului Argeş. La 19 ani, Tudor Arghezi se călugăreşte la Cernica. Petrece aici şase ani, timp în care este hirotonit ierodiacon şi dispune de perspective de avansare ierarhică. Era cunoscut drept un tânăr foarte capabil, inteligent, dar implicat într-o serie de polemici literare. Precum Damian Stănoiu sau Ion Creangă, şi Tudor Arghezi a avut unele neînţelegeri cu autoritatea eclezială. După câteva critici dure la adresa conducerii mănăstirii şi unele abateri disciplinare, ierodiaconul Iosif părăseşte pentru totdeauna lăcaşul monahicesc. Afirmaţiile sale de mai târziu în această privinţă sunt interpretabile.

Greutăţile pamfletarului

După experienţa de la Mănăstirea Cernica, Arghezi merge în Franţa şi Elveţia. La Mănăstirea Cordelierilor din Paris este rugat să rămână şi să se convertească la catolicism, dar, evident, refuză să facă acest pas. Hotărăşte să plece la Geneva, unde scrie poezii, audiază cursuri la facultate şi lucrează într-o ceasornicărie. După o scurtă vizită în Italia, revine în ţară, unde începe să colaboreze cu diverse reviste, scriind cu sârg pamflete. Pentru Arghezi, pamfletul a reprezentat o adevărată renaştere literară. „Pamfletul săvârşeşte pentru artă şi compensaţiile vieţii sociale o operă de înviorare. El poate fi ori bine, ori idiot scris. O linie medie nu există. Pamfletul bun este mai rar ca o bună poezie. De aceea a fost profesat numai de oameni inteligenţi: Voltaire, Bloy, Maurras, Leon Daudet“ (Pamflete, 11).

Din cauza susţinerii neutralităţii României în Primul Război Mondial, Arghezi este închis un an în închisoarea Văcăreşti. Între 1943 şi 1944 este iarăşi arestat şi întemniţat la Târgu Jiu din cauza pamfletului „Baroane“, scris la adresa ambasadorului german la Bucureşti, von Killinger. Timp de 4 ani, între 1948 şi 1952, este efectiv nevoit să trăiască doar din vânzarea poamelor din curtea casei de la Mărţişor, din cauza opresiei comuniste. Este reabilitat începând cu 1952 şi primeşte multe premii din partea Academiei Române. Acest succes târziu, în mijlocul unor persoane lipsite de glorie literară, nu îl influenţează în nici un fel. Moare pe 14 iulie 1967 şi este înmormântat lângă soţia sa, Paraschiva, în curtea casei din strada Mărţişor.

Geniul târziu

Arghezi a publicat primul volum de versuri abia la 47 de ani, un exemplu destul de rar în lumea scriitorilor. Deşi debutul său literar s-a petrecut când de-abia împlinise 16 ani, Arghezi a întârziat mult publicarea primului volum de poezii, poate şi din cauza conţinutului special al multor poeme. Pe lângă cariera poetică, Arghezi a întreţinut cu succes o bogată activitate jurnalistică şi a editat o serie de reviste, dintre care cea mai cunoscută rămâne „Bilete de papagal“. Ceea ce a detestat întotdeauna au fost criticile şi laudele fără rost, total inexpresive. „Noi citim o critică sau o injurie ce ni se face, intrigaţi ca pentru o lucrare de artă. Primim, în lipsa obiectivităţii studioase, anoste, a criticii, cu bună dispoziţie insulta, dar o dorim inteligentă şi-i pretindem, ca pentru cântece şi blesteme, o situaţie şi un stil. A înjura este o artă literară tot atât de spinoasă ca şi lauda“ (Pamflete, 130). Arghezi nu se supăra pentru criticile primite, fiind un jurnalist onest şi conştient că poate greşi, dar detesta criticile incomplete, supărătoare, legate de amănunte sterile şi pedante. Detesta, de asemenea, ipocrizia mediului jurnalistic şi comportamentul trădător al multor colegi. „Gazetarii noştri sunt doar profesionişti. Ei se duc la punga mai mare şi la reuşita imediată. Munceşti zece ani într-o redacţie, cu directorul tău, cot la cot. S-ar crede că o simpatie v-a legat şi îndatoriri îndelungate. Dimpotrivă, într-o bună zi, sau redactorul pleacă, sau directorul îl concediază pentru că un candidat neprevăzut îi propune servicii cu preţ scăzut. Nici o părere de rău, nici o îmbrăţişare, nici o nevoie de a strânge legăturile mai mult, de a le face eterne între tovarăşii de până ieri. Este adevărat că viaţa este un lucru trist şi tragic, dar omul dispune de resorturi mari ca să facă din ea un apostolat sau o bucurie“ (Pamflete, 66).

Psalmii pocăinţei

Sunt multe poezii argheziene care poartă numele de „Psalm“. Sunt rugăciuni delicate, şi, în acelaşi timp, nespus de clare şi sincere adresate lui Dumnezeu. Cine crede că Arghezi nu a regretat hotărârile luate în trecut se înşeală amarnic, pentru că aceşti psalmi sunt mărturia pocăinţei lui. Poate nu toate poeziile sunt mărturiile unui om credincios, drept, dar nu trebuie să uităm că multe decizii greşite sunt luate în viaţă din cauza unor momente de neatenţie, mândrie sau mânie oarbă. Dacă vrem să descoperim cum a fost de fapt Arghezi, trebuie să îi citim Psalmii. Dovadă de pocăinţă: „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie./ Tânjesc ca pasărea ciripitoare/ Să se oprească-n drum,/ Să cânte-n mine şi să zboare/ Prin umbra mea de fum./ Aştept crâmpeie mici de gingăşie,/ Cântece mici de vrăbii şi lăstun/ Să mi se dea şi mie,/ Ca pomilor de rod cu gustul bun./ Nu am nectare roze de dulceaţă,/ Nici chiar aroma primei agurizi,/ Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,/ Nu-mi stau pe coajă moile omizi./ Nalt candelabru, strajă de hotare,/ Stelele vin şi se aprind pe rând/ În ramurile-ntinse pe altare -/ Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?/ De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte/ Şi de-a rodi metale doar, pătruns/ De grele porunci şi-nvăţăminte,/ Poate că, Doamne, mi-este de ajuns./ În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger,/ Să bată alb din aripă la luna,/ Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună“ (Psalm).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!