Repere şi idei
Omul vechi

Omul vechi

Paul Siladi, 17 Octombrie 2018

Greu de realizat este dreptatea obiectivă când vrei să îți păstrezi sufletul neatins de patima judecării aproapelui, mai ales atunci când te simți responsabil pentru viața celor pe care îi ai în grijă. Mereu ești în fața unor decizii imposibile, în care nici una dintre hotărâri nu pare a fi cea bună.

O situație de felul acesta aflăm și la avva Pimen: „Preotul din Pelusios a auzit odată despre câțiva frați că merg des în oraș, se îmbăiază și nu au grijă de sufletul lor. La [prima] Liturghie le-a luat schima. După aceea însă l-a durut inima și i-a părut rău, s-a dus la avva Pimen, amețit de gânduri, luând cu sine și veșmintele fraților și i-a povestit bătrânului totul. Bătrânul îi zice: «Nu ți-a rămas nimic din omul cel vechi? Dezbracă-l!» Preotul a zis: «Am o parte din omul cel vechi». Bătrânul i-a zis: «Așadar și tu ești ca frații. Chiar dacă ai numai puțin din omul vechi, ești la fel de supus păcatului». Atunci, preotul s-a dus, i-a chemat pe frați și, după ce și-a cerut iertare în fața celor unsprezece, i-a îmbrăcat din nou în schima călugărească și le-a dat drumul”.

Nicăieri nu sunt mai acasă problemele imposibile decât în crești­nism. Iar Hristos este mereu răspunsul paradoxal la toate acestea. În clipa în care preotul îi lip­sește pe monahi de schimă o face dintr-o pornire juridică de recuperare a dreptății. Cei pe­depsiți încetaseră să se mai poarte ca niște călugări, așadar prin voința lor liberă au ieșit din monahism. Decizia preotului nu era decât o confirmare exterioară a ceea ce se întâmplase deja. Așa­dar hotărârea pe care o luase era una întemeiată și restaurarea dreptății ar fi trebuit să aducă liniște cu sine. Și totuși nu se întâmplă așa. Tulburarea îl cuprinde pe preot până acolo încât gândurile îl amețesc sau, cum sună o altă traducere, ajunge „beat de gânduri”. Dreptatea care se realizase pe un anumit plan o resimte preotul ca o profundă nedreptate pe un alt plan. Care este nivelul acesta îl lămurește avva Pimen. Indirect bătrânul îi spune preotului că există o umanitate comună pe care o împărțim cu toții. Că ne aflăm într-o permanentă luptă cu omul cel vechi, dar legăturile cu el sunt adânc implantate în ființa noastră. În momentul în care judecăm din afară pe cineva, facem abstracție de neputințele pe care le împăr­tășim, indiferent de locul în care ne găsim. O judecată brutală devine, în cele din urmă, o negare a sinelui, o dovadă a înșelării, un rezultat al mândriei.

Nu ne putem niciodată de­s­prin­de de corpul întreg al umani­tății, chiar dacă în timp facem progrese duhovnicești. Orice fisură, orice reminiscență a omului vechi înseamnă persistența victoriei coruptibilității în noi.

Soluția este smerenia solidară. Preotul înțelege că de fapt se gă­sește pe mai departe, umăr lângă umăr, alături de cei pe care îi izgonise. Că alungându-i pe ei se vul­nerabilizase pe sine. Rănindu-i pe ei, se lovise pe sine. De aceea simte nevoia să își ceară iertare și să îi îmbrace din nou în schima mo­nahală. Căderea este posibilă până în ultima clipă, la fel și iertarea, iar judecarea aproapelui, oricât de căzut ar fi acesta, este echi­valentă cu propria condamnare.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!