OPINII: Exigențe ale educației în perioada patristică

Pr. Dragoș Bahrim, 20 Mai 2017

În contextul discuțiilor actuale despre nevoile copiilor și tinerilor și ale sistemului de educație, o privire spre experiența Părinților Bisericii este bine-venită. Cadrul actual este cu totul diferit față de valorile Bisericii timpurii, în primul rând pentru că astăzi educația s-a instituționalizat și s-a profesionalizat, statul secular fiind principalul furnizor de educație. Iar în această ecuație, puțin câte puțin, orice referire la valorile creștine tinde să devină suspectă. Dacă până în perioada modernă „înțelepciunea cea din afară” era o propedeutică pentru „cea dinăuntru” (a Bisericii), astăzi, cele două sunt separate. Mai mult, prima a devenit din ce în ce mai organizată odată cu modernitatea și a fost transferată învățământului public raționalist, a cărui finalitate constă în a fi performant în ale lumii aceasta. Cea de-a doua, „înțelepciu­nea cea dinăuntru”, a rămas lucrarea Bisericii, care nu se va învechi niciodată deoarece conținutul ei este Însuși Domnul Hristos Cel veșnic.

Trebuie să spunem, de asemenea, că paideia Bisericii și a Părinților primelor veacuri era fundamental creștină, deși integra în mod sistematic și elemente ale culturii clasice păgâne (vezi exemplele consacrate ale școlilor catehetice din Antichitatea târzie). Eforturi de a teoretiza această utilizare a culturii păgâne găsim în epocă la Clement Alexandrinul (Pedagogul, Protrepticul) sau Sfântul Vasile cel Mare (Omilia 22, Către tineri). De aceea, pentru ei, scopul educației nu era altul decât scopul vieții creștine în genere: mântuirea și îndumnezeirea omului, încât tot efortul era subsumat acestora.

Întrebat fiind Sfântul Isaac Sirul „până la ce hotar doreşte să ajungă cel ce urmăreşte înţelepciunea și când se desăvârşeşte învăţătura lui?”, acesta a răspuns: „E cu neputinţă să ajungă cineva în ­înaintarea lui la un astfel de hotar. Că şi sfinţii sunt cu lipsuri în privinţa desăvârşirii ei. Călătoria înţelepciunii nu are sfârşit. Cel ce o urmăreşte se înalţă până se uneşte cu Dumnezeu. Şi acesta e semnul ei: că înţelegerea ei este fără margine. Pentru că înţelepciunea este Dumnezeu Însuşi.” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, 35, în Filocalia 10, 2008, p. 382)

Însă chiar și așa, virtutea înțelepciunii care se putea dobândi prin efortul educației nu era înțeleasă ca un final în sine, ci pentru ceva și mai înalt. Rămânând tot la „izvorul de apă curgătoare spre viața veșnică”, Sfântul Isaac Sirul, găsim tot la el soluția, evanghelică, prin răspunsul la o altă întrebare: „Care este cea dintâi cărare și începătură care ne ajută să ne apropiem de înțelepciune? A urmări cu toată puterea înțelepciunea lui Dumnezeu și a ne sârgui din tot sufletul în urmărirea ei până la sfârșit, și a fi gata să ne dăm și viața noastră când trebuie să ne lepădăm de ea, și să o aruncăm de la noi pentru dragostea lui Dumnezeu” (ibidem).

Vedem aici pe de o parte înțelegerea foarte practică a înțelepciunii lui Dumnezeu („a fi gata să ne dăm și viața noastră”) care ne deschide spre „dragostea lui Dumnezeu”, singura care „zidește” în adevăratul sens al cuvântului (I Corinteni 8,1), sfârșitul fericit spre care ar trebui să se miște întreaga noastră viață.

Să fi uitat noi acestea astăzi? 


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!