Editorial
Pr. Vasile Crețu

Ora de Religie, de la utilitate la prioritate

Pr. Vasile Crețu, 04 Iulie 2015

La ora când scriu aceste rânduri, majoritatea elevilor se află deja în vacanța de vară, iar alții sunt în plină perioadă a Evaluării Naționale și a Bacalaureatului. Un mare profesor ne spunea că cele mai mari examene în viață nu se dau la școală, dar asta nu ne scutește de note mari și per­for­man­ță. Dacă-i ascultăm cu atenție pe copiii noștri și încercăm să-i înțelegem, ne dăm seama că am intrat de mult în zodia „lacebunului”: La ce bun mersul la ore? La ce bun stu­diul? La ce bun cititul, dacă el a devenit o sminteală periculoasă? La ce bun bibliotecile? Câtă școală au, în fond, asistentele tv și invitații emisiunilor de divertisment? Ce rost are să citești, când o carieră de succes se poate clădi atât de ușor cu ajutorul unui chirurg plastician sau al unui taraf?

În urma unui simplu exercițiu de reflecție sinceră și critică, observăm că școlile publice trăiesc nu doar o criză de performanță academică, ci o derivă morală greu de oprit, pentru că societatea românească le arată elevilor noștri o altă viziune asupra vieții. Se pare că nu trebuie să faci prea multă școală ca să ai bani și succes în viață, că trebuie să știi să te descurci, să fii băiat deștept, că hoții sunt mai fericiți decât premianții, că nu toți cei care fură merg la închisoare. Asta în timp ce medicii sunt la limita unei vieți decente, iar profesorii trăiesc de azi pe mâine și se îmbracă cu aceleași haine modeste.

Deriva morală este amplificată de inducerea sofismului că Biserica s-ar face vinovată pentru corupția din țară, pentru că, deși există o putere judecătorească menită să pună ordine în acest domeniu, nu se văd rezultatele orei de Religie predate în ultimii douăzeci și cinci de ani. În aceeași logică absurdă am putea continua astfel: după kilometri de autostradă construiți în România postcomunistă, ar trebui să tragem concluzia că orele de la fa­cul­tățile de inginerie și construcții n-au produs mare lucru; la fel, dacă ne interogăm asupra finanțelor, economiei, afacerilor din această perioadă, ar trebui să punem problema legitimă dacă facultățile de profil mai merită să existe.

Religia nu este doar credința subiectivă a fiecăruia, ea este și o parte definitorie a identității și culturii unei națiuni, precum limba, literatura, istoria sau arta. În măsura în care predarea Religiei nu înseamnă o practică ritualică impusă, ci conținuturi de cunoaștere, de inițiere religioasă, ea este utilă oricărui copil născut într-o cultură ce nu poate fi înțeleasă fără creștinism. Cunoașterea Evangheliilor și a istoriei creștinătății este o cunoaștere teoretică, nu un act religios.

Alfabetizarea religioasă este la fel de importantă precum orice altă materie școlară. Există contexte sociale deosebit de complexe în care e mai important să înțelegi tensiunile dintre lumea islamică și lumea creștină decât să fii capabil să operezi cu numere complexe. Există meserii în care e mai important să înțelegi un simbol sau o reprezentare religioasă decât să calculezi sinusul unghiului dintre două planuri. Chimia devine complet inutilă pentru majoritatea absolvenților care nu vor mai fi capabili să rezolve o ecuație la câțiva ani după terminarea școlii, în timp ce preceptele Decalogului, pildele lui Hristos sau cunoștințele de iconografie creștină vor rămâne permanent utile, măcar la nivel de cultură generală. De aceea, studiul Religiei în școlile publice este actual și util, nu desuet și împovărător.

Pe de altă parte, consider că Religia este o prioritate educațională, deși este singura materie în cazul căreia li se dă părinților dreptul să decidă dacă sunt de acord să fie studiată de copiii lor. În zilele noastre, apartenența religioasă și etnică se prezintă de prea multe ori sub chipul rătăcirilor fundamentaliste, iar Religia e percepută ca o amenințare pentru libertate. Nu e ușor să vorbești despre Dumnezeu când islamul pare să refuze democrația și civilizația creștină, iudaismul se vede asimilat sionismului, iar creștinismul este respins din pricina dominării reale sau presupuse a societății. Cum reușim să conviețuim pașnic cu cel de lângă noi, mai ales atunci când el este de altă credință și de alt neam? Cred că despre Dumnezeu se poate vorbi prezentând cât mai exact izvoarele și practicile marilor religii și confesiuni religioase, fără a le înfățișa conflictual și fără a le pune în opoziție cu ceea ce ființa umană are mai bun în ea.

În realitate, nu Religia, ci extremismul religios duce la conflicte. În esență, o religie susține că omul este creația unei divinități și este dator s-o iubească. Prin urmare, dacă înțelegem corect, omul nu poate intra în conflict cu semenul său, ci trebuie să-i respecte acestuia drepturile și libertățile sale în egală măsură ca și pe cele proprii. Extremismul religios nu poate fi evitat decât printr-o autentică educație religioasă. Terorismul se naște din ig­no­ranță și fanatism. Aici se găsește una din cheile înțelegerii utilității și priorității orei de Religie.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!