Orheiul Vechi - cetatea cu iz de legendă

Diac. Eugeniu Rogoti, 27 Septembrie 2008

Intrând în complexul arheologic Orheiul Vechi, nu simţi când se termină semnul civilizaţiei prezente, fiindcă este prea puternic şocul celui dintâi contact cu lumea din basm, dăltuită în piatra care apare brusc în faţa ochilor. Amplasat într-un peisaj al cărui alcătuire este uimitor de contrastantă cu relieful obişnuit în general pentru morfologia geografică a Basarabiei, Orheiul Vechi constituie o colosală şi covârşitoare surpriză. Oricâte explicaţii vor căuta geologii naturalişti şi istoricii, nimeni nu va putea explica până la capăt fantastica operă de asamblare într-o tulburătoare armonie a irepetabilei diversităţi din acest peisaj. El reprezintă o adevărată operă de artă în care generozitatea revărsată de natură este completată în mod fericit de amprenta umană.

Complexul arheologic Orheiul Vechi este amplasat în valea râului Răut, un afluent de dreapta al Nistrului, între satele Trebujeni şi Butuceni, raionul Orhei, la distanţă de 60 km nord-est de Chişinău, într-o zonă istorico-geografică bine delimitată, vestită şi conştientizată de către localnici, încă din timpurile străvechi, drept Codrii Orheiului sau Ţara Orheiului - care reprezenta, în vremurile istorice, o unitate teritorial-administrativă distinctă, ce se includea perfect în şirul multiplelor ţări medievale româneşti din imensul spaţiu carpato-nistrean. La Orheiul Vechi, natura şi civilizaţia umană s-au împletit organic, formând un tablou perfect al conlucrării lor milenare.

Numele rezervaţiei arheologice, respectiv cel al complexului muzeal, provine de la denumirea unei localităţi istorice - oraşul medieval Orhei - care a existat pe aceste meleaguri în secolele XV-XVI, denumire evoluată în Orheiul Vechi după părăsirea aşezării şi întemeierea în alt loc a unui oraş nou, cu acelaşi nume.

Complexul muzeistic Orheiul Vechi reprezintă un sistem de monumente istorice şi landşafturi naturale, amplasate pe promontoriile meandrice formate de albia sinusoidală a Răutului, între satele Trebujeni şi Butuceni. Din cadrul complexului Orheiul Vechi fac parte două promontorii gigantice (Peştere şi Butuceni), la care se alătură alte trei promontorii adiacente (Potarca, Selitra şi Scoc) amplasate în lanţ, de la nord spre sud.

Atât solul fertil, cât şi caracterul fortificat al reliefului au fost observate de oameni din cele mai vechi timpuri, oameni care totdeauna s-au străduit să folosească avantajele naturale pentru organizarea unei vieţi liniştite, cât mai îndelungate, într-un anumit teritoriu, aşa cum s-a întâmplat şi la Orheiul Vechi. Toate acestea, luate în ansamblu, au determinat caracterul permanent al habitatului uman din regiunea Orheiului Vechi, începând cu vremurile preistorice şi, cu unele mici întreruperi, continuând în perioada medievală târzie, până astăzi.

Cetatea getică

În cadrul complexului arheologic Orheiul Vechi se delimitează câteva construcţii monumentale din piatră care prezintă un interes deosebit atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere muzeografic. Printre acestea se remarcă cinci obiective: cetatea getică, cetatea medievală, feredeul, hanul şi biserica.

Cea mai veche construcţie fortificată de la Orheiul Vechi este cetăţuia getică de pe promontoriul Butuceni. Teritoriul pe care se află urmele fostei fortificaţii are o formă ovală alungită orientată pe direcţia răsărit-asfinţit. Partea de nord a teritoriului, mai înaltă, este stâncoasă şi se înalţă deasupra oglinzii apei râului Răut, la 60 m. Suprafaţa ocupată de cetate se uneşte cu teritoriul din jur, care este mult mai înalt, printr-o trecătoare îngustă ce poate fi uşor închisă, barată. Locul era deci favorabil pentru a face o cetate.

Cercetările arheologice au arătat că pe vârful dealului Butuceni au locuit oameni începând cu secolele VIII-VII î.Hr. În secolul al V-lea î.H., locuitorii au fortificat aşezarea, apoi, de mai multe ori, au modificat-o, refăcând sistemul defensiv. Urmele de întărituri descoperite prin cercetări arheologice ne arată că, la început, a fost fortificat tot terenul din curbura Răutului. În locul cel mai îngust al curburii râului, locuitorii au săpat mai multe şanţuri cu valuri de pământ lângă ele, care începeau la marginea stâncii din partea de nord a spaţiului şi se terminau la malul Răutului. Şanţurile de apărare aveau o adâncime de circa 3,5 m, iar lăţimea era de circa 4,5 m până la 7 m. Locuitorii cetăţii au prefăcut partea cea mai înaltă a dealului în citadela apărată din partea de nord de stânca Răutului, iar din celelalte părţi fiind înconjurată de o palisadă făcută din bârne, piatră şi pământ. În partea exterioară a palisadei era săpat un şanţ de apărare. În interiorul citadelei se intra printr-o poartă specială, aflată în capătul de răsărit al citadelei. Nu departe de poarta citadelei, în exterior, specialiştii au dezvelit resturile unui zid făcut din blocuri mari de calcar local. Acest zid provine de la o poartă masivă, ridicată sub influenţa cetăţilor greceşti de la Marea Neagră. Un interes deosebit prezintă descoperirea urmelor unei construcţii de cult situate pe locul cel mai înalt al citadelei, în centrul acesteia, lângă malul stâncos al Răutului.

Lăcaşul de cult de la Butuceni era de forma rotundă şi consta dintr-o vatră de piatră, înconjurată de 3 rânduri de stâlpi. În primul cerc sunt trei gropi de stâlpi, în al doilea - şase, iar în al treilea - 12. Materialele arheologice găsite pe locul sanctuarului datează din sec. IV-III î.Hr. Se presupune că această construcţie avea semnificaţie calendaristică.

Cetatea de la Butuceni a fost părăsită pe la sfârşitul secolului al III-lea-începutul secolul al II-lea î.Hr., ca rezultat al năvălirii triburilor germanice ale bastarnilor. Activitatea locuitorilor s-a prelungit în cadrul unei aşezări nefortificate situate pe malul râului.

Cetatea medievală

După ocuparea de către tătaro-mongoli a spaţiului carpato-nistrean la începutul secolului al XIV-lea, pe suprafaţa promontoriului dintre actualele sate Trebujeni şi Butuceni, din valea Rautului, unde se găsea o aşezare autohtonă mai veche, denumită Orhei, ce însemna întăritură, a fost edificat un oraş care a fost denumit Sehr-al-Djedid, adica Oraşul Nou. În noua localitate au fost aduşi, din Asia Mica, Crimeea şi din alte centre cucerite de către tătaro-mongoli, specialişti în toate domeniile gospodăriei, aceştia refăcând „oraşul“ cucerit într-un centru cu aspect oriental. Cetăţuia mai veche din pământ şi lemn a fost nivelată, iar pe ruinele ei s-a construit o cetate nouă, din piatră.

Inginerii şi arhitecţii care se ocupau de construcţia citadelei trebuiau s-o plaseze în spaţiul dintre stâncă şi drumul central de intrare în localitate. Ea trebuia sa fie pătrată, cu intrarea dinspre miazăzi. Dar, din cauza stâncii, marginea căreia este orientată de la nord-vest spre sud-est, constructorii au fost nevoiţi să facă zidul de nord al cetăţii pe marginea prăpastiei, aşa cum era ea orientată, şi să scurteze latura de răsărit, pentru a păstra direcţia nord-sud a construcţiei. Drept rezultat, cetatea a căpătat o formă trapezoidală, cu laturile de aproximativ 110 m.

În interiorul citadelei se află o clădire mare, lipită de zidul de nord al construcţiei. Fiind orientată cu intrarea spre sud, clădirea, ca şi cetăţuia, avea o formă neregulată şi un plan întortocheat. Peretele de răsărit al clădirii era mai scurt decât cel de asfinţit. Pereţii clădirii erau făcuţi din cărămidă pătrată. Se întrebuinţa cărămida arsă la roşu şi cea numai uscată la soare. Era folosit mortar din var şi cărămidă pisată, ori lut obişnuit.

Clădirea avea 26 de încăperi de diferite dimensiuni, iar în centru se afla o încăpere mare cu un cavou subteran. Unele materiale ne indică faptul că încăperea centrală a clădirii era o moschee, cu subsol şi patru compartimente laterale situate conform punctelor cardinale.

După ce oraşul a fost eliberat de sub ocupaţia Hoardei de Aur, clădirea din citadelă a devenit reşedinţa pârcălabului de Orhei. Fiind dotată cu un cerdac, intrarea în clădire a căpătat aspectul caselor băştinaşilor din Moldova. Cripta a fost transformată în beci, unde se păstrau rezervele de produse alimentare. Nu este exclus ca subsolul din palatul pârcălabului să fi fost folosit şi ca temniţă. După refacere, în subsol se intra printr-o deschizătură făcută special în colţul de nord-est al criptei.

Palatul pârcălabului a ars, probabil, în anul 1510, când oraşul a fost incendiat de tătari.

Baia publică avea încălzire centrală de tipul termelor antice

Strămoşii românilor desemnau prin termenul feredeu localul public pentru scăldat, baia. Într-un document privind Orheiul Vechi este menţionat locul unde era feredeul. Când arheologii au întrebat pe localnici unde-i locul numit Feredeu, ei au arătat spre terenul de pe malul Răutului, lângă valul de peste râu, mai sus de podul actual. În locul indicat, arheologii au descoperit zidurile fundaţiilor unei clădiri cu temelie de piatră.

Arheologul Gheorghe Smirnov, care era şeful şantierului arheologic, şi colegii lui, în rezultatul cercetărilor, au ajuns la concluzia ca fundaţiile descoperite pe malul Răutului, lângă vad, aparţin unei băi publice de tip oriental.

Clădirea avea forma unui patrulater cu lungimea de 40 m şi lăţimea de 23 m. Pereţii erau făcuţi din piatră colţuroasă, puţin prelucrată. Puţin mai bine sunt prelucrate blocurile de la uşi. Baia avea două secţii, probabil una pentru femei şi alta pentru bărbaţi. Camerele de scăldat erau de diferite dimensiuni. Toate încăperile erau dotate cu apeducte din ţevi de lut, care treceau prin perete, iar clădirea, în întregime, avea încălzire centrală, de tipul termelor antice. Aerul cald circula în spaţiul gol de sub podeaua de piatră, încălzind-o.

Unele încăperi ale băii erau căptuşite cu lespezi de marmură. În clădire era prevăzută o sală pentru odihnă după baie, în care erau aşezate scaune şi o masă de piatră. Baia, ale cărei fundaţii s-au păstrat până în prezent, este una dintre cele trei feredeie făcute în prima jumătate a sec. al XIV-lea, în diferite colţuri ale oraşului. Faptul că localnicii nu au uitat unde au fost feredeiele sugerează presupunerea că ele au funcţionat şi după izgonirea ocupanţilor şi eliberarea oraşului.

Interiorul curţii hanului, amenajat cu galerii şi încăperi pentru clienţi

Hanul reprezintă o bucată de teren de formă dreptunghiulară, cu dimensiunile 57,7x51,5 m şi o suprafaţă de 1.861 de metri pătraţi, înconjurată cu zid de piatră, grosimea căruia era de 1,3 m. Curtea hanului era orientată în lungime, de la nord spre sud. Intrarea în curte se află pe latura de nord, fiind prevăzută cu doi piloni din blocuri de piatră, bine prelucraţi, legaţi cu scoabe de fier. Faţada exterioară a intrării era căptuşită cu piatră fasonată şi ornamentată. În colţul de nord-est al clădirii, arhitectul a prevăzut un bastion cu şase laturi.

Interiorul curţii hanului era amenajat, pe tot perimetrul pereţilor, cu galerii şi încăperi pentru clienţi, trăsurile şi caii acestora. Hanuri de acest tip sunt cunoscute atât din surse arheologice, cât şi din cele etnografice. În Bucureşti s-a păstrat până în zilele noastre un han de acest tip, cunoscut sub denumirea Hanul lui Manuc, pentru că a fost făcut de refugiatul turc de provenienţă armeană Manuc Bei, care a avut un castel şi în orăşelul Hânceşti din Moldova.

După eliberarea oraşului de sub ocupaţia Hoardei de Aur, în jurul clădirilor hanului au fost făcute locuinţe şi alte construcţii. Unele dintre ele erau aproape sau chiar alipite de pereţii clădirilor de piatră. Faptul că în interiorul construcţiilor de piatră n-au fost făcute locuinţe şi alte încăperi ne permite să presupunem că hanul a funcţionat şi după eliberarea oraşului.

Puţin mai jos, la sud-est de han, a fost descoperită fundaţia unei biserici şi urmele cimitirului creştin ortodox. Despre aceasta, însă, cât şi despre întregul complex monahal, extraordinar prin semnificaţia sa profundă, vom vorbi într-o altă ediţie a publicaţiei noastre.

Urmele unui mare oraş

Suprafaţa complexului arheologic este extraordinar de mică pentru numărul mare al monumentelor naturale şi de arhitectură descinse direct din istorie şi legendă. Stând într-un punct fix, sus, pe marginea promontoriului de stâncă, conturat de meandrele Răutului, insinuate şerpuitor pe fundul defileului creat în formă de liră, şi contemplând panorama din jur, ai senzaţia comprimării spaţiului şi a timpului, ca şi când cineva le-ar fi pus aici, aducând nepreţuitele comori în această tainică ascunzătoare, spre a le feri de orice primejdie.

În „Descrierea Moldovei“ a lui Dimitrie Cantemir găsim o mică notiţă cu privire la „ruinele unui târg vechi, pe care locuitorii îl numesc Orheiul Vechi. Din felul cum este situat, se vede că răspunde lui Petrodava din vechea Dacie“. Autorul localizează această aşezare „pe malul de apus al lacului, în pădurile dimprejur“, lacul se găseşte nu departe de târgul Orhei, „spre răsărit“, unde este şi o „insulă frumoasă“.

Dimitrie Cantemir, făcând confuzie în ceea ce priveşte situarea geografică a vechiului târg, fără îndoială că a avut în ve-dere localitatea numită „Peştera“, de pe malul Răutului, lângă satul Trebujeni, la o distanţă de 15 kilometri de Orheiul de astăzi, spre răsărit, unde se văd şi acum urmele unei cetăţi mari. Desigur că în legătură cu această cetate a fost şi biserica veche din comuna Butuceni.

Malul Răutului, stâncos în general, pe măsură ce se apropie de Nistru devine atât de înalt şi abrupt, încât, mergând uneori chiar kilometri întregi, este imposibil să-l cobori sau să-l urci.

În apropiere de Trebujeni, cursul râului se încolăceşte în aşa fel că formează o peninsulă rotundă, „prinsă“ numai cu o fâşie îngustă de pământ de restul terenului. Malul acestei peninsule e lin, cu o uşoară pantă spre limba de pământ care o leagă de împrejurimi. În general, nivelul acestei porţiuni de pământ este mai jos decât nivelul terenului din jurul râului.

Malul stâng al Răutului, adică malul opus, este atât de stâncos şi abrupt, încât formează un zid de apărare naturală, în formă de semicerc. Pe această peninsulă atât de bine apărată se văd urmele oraşului despre care vorbeşte Cantemir. Valuri, resturi de cărămidă, piatră şi moloz arată că aici a fost un oraş mare. Se distinge şi locul unde a fost biserica, cu cimitirul în jur.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!