Ortodoxia în Albania: un miracol în desfăşurare

Nicolae Dima, 10 Iunie 2007

▲ În perioada comunistă, Albania a fost declarat primul stat ateu din lume ▲ Toate bisericile din această ţară au fost distruse, iar slujbele religioase interzise ▲ Azi, Albania continuă să fie cel mai sărac stat al Europei, dar trăieşte o adevărată înviere spirituală ▲ Sute de biserici au fost redeschise sau construite, iar prezenţa Bisericii în societate este mai vie decât oricând ▲

O după-amiază înnegurată de iarnă, într-o localitate foarte retrasă din munţi. Atmosfera este una de capăt de lume. Sărăcia geme de pretutindeni: din casele firave, încropite din câteva scânduri sau cel mult din pereţi de lut, din cenuşiul hainelor pe care le poartă oamenii, din drumurile desfundate pe care cu greu poţi merge fără să-ţi pierzi ghetele în noroi. Doi preoţi coboară dintr-o maşină veche, îşi iau câte o geantă şi încep să urce pe o potecă spre un loc anume din satul în care se află. După câteva minute de mers pe jos, în care a trebuit să fie foarte atenţi pe unde calcă, au ajuns: ei intră într-o micuţă clădire veche, cu pereţii din piatră cioplită ce emană frig şi impun tăcere.

Şi totuşi, nu e linişte. În încăperea aceea sunt deja adunate câteva zeci de oameni, care se pare că-i aşteaptă tocmai pe cei doi preoţi. Din salutul pe care îl adresează, din felul cum îi privesc, preoţii sunt pentru locuitorii micii localităţi oameni foarte importanţi. De fapt, doar unul este preot, celălalt este diacon. Fiecare din ei îşi îmbracă veşmântul, fără prea multe vorbe. Iar apoi, despicând aerul cu cădelniţa ce fumegă generos, diaconul cere binecuvântarea pentru începerea slujbei de seară.

Singurul stat din istorie declarat ateu

Aşa începe un film documentar realizat cu câţiva ani în urmă de către un studio de televiziune elveţian despre renaşterea Ortodoxiei în Albania. Filmul este impresionant adeseori, dar el nu poate descrie decât în puţine imagini miracolul care s-a produs în micul stat balcanic. După ce a fost singurul stat din istorie declarat oficial ateu, după ce a trăit cumplita experienţă de a-şi vedea toate bisericile din ţară făcute una cu pământul, după ce au traversat o prigoană care o egalează pe cea a despoţilor romani de acum 18-19 secole, albanezii au avut puterea de a-şi reînvia credinţa. După 17 ani de libertate, în Albania există din nou o puternică trăire ortodoxă, care devine evidentă atunci când vezi cum au fost reconstruite catedralele şi bisericile, cum au fost înfiinţate şcoli pentru preoţi, cum au fost fondate instituţii de asistenţă socială şi de filantropie creştină. Deşi încă foarte dezbinată social, deşi aflată sub presiunea etnicilor de religie musulmană, dar şi a sectarilor căutători de prozeliţi, totuşi Albania este o ţară în care speranţa creşte încetul cu încetul.

Arhiepiscop în Africa, teolog în Atena, misionar în Albania

Arhiepiscopul Anastasios era în 1991 profesor de teologie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena, unde preda doar un semestru pe an, iar în celelalte 7-8 luni ale anului îndeplinea rolul activ de Arhiepiscop al Africii de Est. Mai precis, în respectiva perioadă Anastasios stătea în Kenya, Uganda şi Tanzania, unde coordona activitatea misionară şi pastorală ortodoxă. Anastasios a îndeplinit această misiune timp de zece ani. Ar fi urmat ca, după încheierea acestui deceniu, să poată alege ce va vrea să facă în continuare: fie să se dedice complet activităţii misionare în Africa, fie să se consacre învăţământului academic din Atena, în studiu şi retragere. Providenţa divină avea însă alt plan pentru arhiepiscop: în ianuarie 1991, Patriarhul Ecumenic l-a sunat pe Anastasios şi i-a spus un lucru care avea să-i schimbe total viaţa: tocmai fusese desemnat să meargă în Albania ca exarh patriarhal. Arhiepiscopul şi-a exprimat pe loc nedumerirea. I s-a răspuns că regimul politic din Albania şi-a relaxat atitudinea de opoziţie faţă de viaţa religioasă a cetăţenilor ţării. În aceste condiţii, cineva trebuia să meargă acolo, pentru a vedea ce mai rămăsese din Biserica Ortodoxă care fusese altădată atât de înfloritoare. Arhiepiscopul Anastasios şi-a dat seama că misiunea care urma în Albania putea fi chiar mai grea decât cea pe care tocmai o desfăşura în ţările Africii de Est. Totuşi, a acceptat să fie delegatul Patriarhiei. Din acel moment, viaţa sa se va contopi cu cea a Bisericii Albaneze ce trebuia readusă la viaţă.

„Am mâncat, ca orice albanez, doar pepeni, roşii, pâine şi ulei“

Statul albanez a întârziat 6 luni viza de intrare în ţară a arhiepiscopului. În cele din urmă, când a primit acceptul de a intra pe teritoriul albanez, deşi avea doar viză pentru o lună de zile, arhiepiscopul a înţeles că va avea de luptat şi împotriva ideologiei pe care comunismul o indusese generaţiilor tinere, dar şi împotriva mentalităţii încă pline de ostilitate a autorităţilor de stat. Viza s-a prelungit însă, iar vizita de recunoaştere şi analiză a lui Anastasios s-a transformat imediat într-o misiune activă. Primul loc pe care l-a vizitat a fost catedrala temporară a capitalei, Tirana. Clădirea era într-o situaţie jalnică, fiind total neîngrijită şi cu o gaură mare în acoperiş. Vechea catedrală a oraşului, din piaţa centrală, fusese demult dărâmată pentru a face loc unui hotel. Aşa-zisa „catedrală temporară“ era de fapt o clădire veche de trei decenii ce adăpostise un gimnaziu. Aici, arhiepiscopul a fost totuşi întâmpinat de o mulţime de oameni, care l-au îmbrăţişat şi care, atunci când el i-a salutat cu „Hristos a înviat!“, au izbucnit în lacrimi.

„Când am ajuns în Tirana, în prima lună am locuit la hotel“ - îşi aminteşte Arhiepiscopul Anastasios. „Apoi am găsit de închiriat o casă cu etaj, care avea în total patru camere. Aveam dormitorul şi un mic birou la etaj, iar jos aveam bucătăria şi o sală pentru şedinţe. Nu aveam apă, nu aveam căldură, nu aveam electricitate. Desigur, veneam din Africa, unde oamenii erau foarte săraci, dar acolo avea măcar fiecare familie câte o grădină de zarzavaturi, lucru despre care nu putea fi vorba în Tirana. În acea vară a lui 1991, am avut de mâncare, ca orice albanez, doar pepeni, roşii, pâine şi ulei.“

Primele griji ale ierarhului nu au fost totuşi cele legate de comfortul său. El trebuia să descopere, mai întâi, ce mai rămăsese din vechile structuri ale Ortodoxiei albaneze, iar în paralel, trebuia să vadă dacă puteau fi identificaţi preoţi care ar fi putut fi hirotoniţi episcopi, după ce ar fi fost reînfiinţate episcopiile necesare. La scurt timp, Patriarhia Ecumenică i-a propus lui Anastasios să treacă de la statutul de exarh patriarhal la cel de Arhiepiscop al Albaniei. Ierarhul a acceptat, conştient că astfel lua asupra sa o cruce foarte grea. Deşi confirmat iniţial de autorităţi, Arhiepiscopul Anastasios avea să fie contestat ulterior, mai ales din cauză că era grec. Totuşi, Albania nu era o anexă la Patriarhia Ecumenică, ci era o Biserică de sine stătătoare. Pentru a putea să funcţioneze ca atare, Arhiepiscopul a propus să fie hirotoniţi doi episcopi albanezi, iar alţi doi episcopi să fie trimişi de Patriarhia Constantinopolului. Astfel a luat fiinţă Sfântul Sinod al Bisericii din Albania, care a înlocuit Consiliul General Ecleziastic ce administrase Biserica până atunci.

De la biserici prefabricate la catedrale din piatră

Arhispiscopul Anastasios a trebuit să înveţe limba albaneză, pentru a putea fi înţeles oriunde se ducea. Chiar în locurile din sudul ţării, unde oamenii ştiau greceşte datorită învecinării cu insulele Greciei, arhiepiscopul vorbea în albaneză. Acelaşi principiu al identităţii ortodoxe susţinute de identitatea naţională a fost cel care a impus ca bisericile să fie construite sau reclădite în stilul arhitectural tradiţional din fiecare zonă a ţării, iar pentru asta a fost înfiinţat un birou arhiepiscopal specializat în arhitectură bisericească tradiţională. Pentru că nu au fost bani pentru aceste construcţii chiar de la început, iar resursele economice ale ţării de doar 3,5 milioane de locuitori erau foarte scăzute, au fost ridicate mai întâi bisericuţe provizorii, din materiale ieftine. Apoi au început să fie construite biserici noi, încăpătoare, sau să fie ridicate din nou, pe vechile fundaţii, lăcaşurile ce fuseseră ruinate.

Până în prezent, 72 de biserici au fost reconstruite, 140 reparate, 83 ridicate din temelie, iar 5 vechi mănăstiri au fost reînfiinţate. O problemă dificilă a fost aceea că statul nu a acceptat să returneze Bisericii decât o mică parte din proprietăţile confiscate la jumătatea secolului 20. „Uneori, singura soluţie este să cumpărăm din nou ceea ce a fost al nostru şi ni s-a furat“, spune trist Arhiepiscopul Anastasios. O altă enormă dificultate a fost lipsa fondurilor pentru ridicarea bisericilor. Sărăcia albanezilor l-a determinat pe Anastasios să solicite ajutor de la diferiţi sponsori externi, adesea foşti studenţi ai săi din Atena. Totuşi, pe lângă ajutorul din afara ţării, fiecare comunitate căreia i-a fost construită o biserică a trebuit să aducă o contribuţie proprie, pentru a simţi că face o jertfă.

Oroarea comunistă

În 1967, regimul comunist albanez a făcut un gest care şi astăzi pare incredibil: a declarat Albania primul stat ateist din lume. Dictatorul Enver Hoxha a ordonat demolarea tuturor bisericilor şi a moscheilor sau transformarea lor în săli de sport sau în depozite. Prigoana care a urmat a fost de o duritate nemaipomenită. Creştinii au luat din biserici toate obiectele preţioase care puteau fi salvate. O mărturie a unei bătrâne albaneze arată că multe icoane şi obiecte de cult au fost ascunse în casele oamenilor, în dulapurile cu haine, în ciuda faptului că poliţia făcea controale pentru a le descoperi. Preoţii au fost forţaţi să devină agricultori sau muncitori pentru a-şi putea întreţine familiile. Unii dintre ei făceau Liturghia la miezul nopţii, în case particulare, din dorinţa de a păstra vie credinţa. Comunicarea preoţilor cu credincioşii se făcea prin fraze cifrate. Preotul era chemat să facă Liturghii şi să ofere Sfânta Împărtăşanie chiar la distanţe considerabile. Tot la miezul nopţii se făceau şi cununii, dar şi botezuri. În felul acesta, multe persoane de pe tot cuprinsul ţării au continuat să aibă o viaţă religioasă constantă, deşi se expuneau riscului de a fi chiar ucişi pentru asta. La sfârşitul perioadei comuniste, din 440 de preoţi câţi erau în 1967, în Albania mai trăiau doar 22, cei mai mulţi dintre ei fiind foarte bătrâni şi bolnavi.

Preoţi şi asistenţă filantropică într-o Biserică ruinată

O necesitate urgentă a Bisericii Albaneze, reînviate după zecile de ani de ateism comunist, a fost înfiinţarea unei şcoli de teologie care să educe viitori preoţi. Arhiepiscopul a înfiinţat o facultate de teologie într-un hotel închiriat, iar apoi a iniţiat construirea unui sediu nou pentru această şcoală. 125 de tineri absolvenţi ai Academiei Teologice au fost hirotoniţi preoţi în ultimii zece ani, adăugându-se celor trei preoţi care au supravieţuit regimului comunist. Seminarul primeşte şi fete, care după absolvire pot fi angajate în diferite activităţi ale Bisericii.

Din 1992, Biserica Ortodoxă din Albania are un serviciu specializat în asistenţă socială, prin care sunt ajutate persoanele cu dizabilităţi, deţinuţii din penitenciare, oamenii fără adăpost şi fără resurse de bază. Prin acelaşi departament se aplică programe de asistenţă medicală, mai ales pentru mediul rural, dar şi programe de dezvoltare agricolă. Beneficiarii acestei asistenţe sunt nu doar ortodocşii, ci şi cei de alte credinţe.

Asistenţa medicală filantropică, într-o ţară aflată în derivă din punct de vedere social şi economic, era obligatorie, aşa încât Biserica a înfiinţat un centru de diagnostic dotat cu aparatură foarte performantă, la care vin în prezent pacienţi din întreaga ţară. Aparatul de Rezonanţă Magnetică Nucleară de aici este de ultimă generaţie, fiind unul din cele două echipamente de acest nivel de performanţă din Europa. De asemenea, Arhiepiscopia deţine un cabinet stomatologic mobil, complet utilat, care oferă consultaţii şi tratamente dentare gratuite în întreaga ţară.

Arhiepiscopul Anastasios al Albaniei

Prea Fericitul Anastasios Giannoulatos (Yannoulatos în transcripţia albaneză) s-a născut în Piraeus, Grecia, pe 4 noiembrie 1929. La vârsta de 20 de ani, în urma celui de-al Doilea Război Mondial şi în urma lecturilor din filosofii modernităţii, a traversat o criză spirituală la capătul căreia a ales viaţa religioasă. A decis să studieze la Facultatea de Teologie din Atena, deşi profesorii şi prietenii l-au descurajat. „Era, bineînţeles, era tehnologiei. Decizia mea de a deveni student la Teologie a fost, atunci, un scandal“ - îşi aminteşte Arhiepiscopul. După încheierea facultăţii, a avut preocupări legate de legătura dintre omiletică şi jurnalism şi a scris chiar un manual pentru orele de studiu biblic de la biserică. În 1959 a fondat o revistă trimestrială bilingvă (greacă şi engleză), „Porefthendes“. Are preocupări legate de istorie, teologie, metoda şi spiritul misiunii ortodoxe. Organizaţia internaţională a tinerilor ortodocşi Syndesmos a decis, în 1961, să creeze, la Atena, un centru local, iar Anastasios Giannoulatos a devenit primul director al acestui centru. Din acel an, Anastasios a fost cooptat în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, deţinând până astăzi diferite funcţii şi responsabilităţi.

La vârsta de 33 de ani, Anastasios a hotărât să intre în viaţa monahală. Doi ani mai târziu, în 1964, a fost hirotonit preot, apoi a plecat ca misionar ortodox în Uganda. Aici, s-a îmbolnăvit de malarie, iar faptul de a fi fost foarte aproape de moarte i-a întărit şi mai mult convingerile spirituale. A obţinut o bursă de studii în Germania, unde s-a specializat în Istoria religiilor, preocupându-se şi de misiologie ortodoxă, de etnologie şi africanologie.

În 1972, Universitatea din Atena l-a invitat să susţină cursuri de Istoria religiilor, ca profesor asociat. În acelaşi an, Sfântul Sinod al Greciei a hotărât hirotonirea lui ca episcop. Următorii zece ani i-a dedicat studiului şi publicării unor lucrări dintre care a atras atenţia o carte asupra islamului, care invită la dialog creştin-musulman. Este primul moderator ortodox al Comisiei pentru Misiune şi Evanghelizare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. În 1981, la solicitarea Patriarhului Nicolae al Alexandriei, a plecat în Africa, pentru a-şi continua munca misionară din tinereţe, devenind astfel Arhiepiscop al Africii de Est. În 1991 a fost solicitat de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I să devină exarh patriarhal în Albania, misiune pe care şi-a asumat-o ca pe ultimul program de amploare al vieţii.

Ce s-a întâmplat în Biserica albaneză în ultimii 17 ani

- 83 biserici au fost construite, 72 biserici ruinate au fost reconstruite, 5 mănăstiri reînfiinţate, 140 biserici reparate;

- a fost construit un complex de clădiri pentru învăţământ teologic superior;

- a fost înfiinţat Centrul Nazaret, un complex ce cuprinde tipografie, fabrică de lumânări, magazin de obiecte tradiţionale şi bisericeşti, laborator de restaurări icoane;

- au fost înfiinţate 13 şcoli pentru asistenţi medicali;

- au fost fondate două Institute pentru Specializare Profesională, patronate de Biserică, ce oferă cursuri în domenii ca managementul afacerilor, utilizarea computerului, contabilitate, iconografie şi restaurare de icoane etc.;

- din 1992 apare publicaţia lunară „Învierea“. Între timp, au mai fost tipărite diferite publicaţii pentru copii şi tineri, un periodic cu ştiri religioase în limba engleză, precum şi multe cărţi cu conţinut teologic şi mai ales liturgic;

- din 1998 funcţionează în Tirana postul de radio bisericesc „Ngjallja“ („Învierea“), cu emisie 24 de ore din 24;

- Centrul Medical de Diagnostic „Buna Vestire“ al Arhiepiscopiei de Tirana oferă consultaţii pentru circa 6.000 de pacienţi în fiecare lună, având şi o unitate de chirurgie de urgenţă;

- în primii ani de după reînfiinţarea Bisericii din Albania, zeci de mii de tone de hrană şi îmbrăcăminte au fost colectate şi distribuite prin intermediul Bisericii. În timpul crizei din Kosovo, Biserica a organizat asistenţă pentru 30.000 de persoane care s-au refugiat în Albania.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!