Ortodoxie şi greco-catolicism în anul 1948

Încă de la începutul anului 1948 se anunţau mari schimbări în societatea românească, de la schimbarea formei de guvernământ şi instalarea partidului conducător până la adoptarea unei alte legislaţii de inspiraţie sovietică, ce implica inevitabil schimbarea statutului cultelor. De asemenea, toţi potenţialii oponenţi influenţaţi de "apusul imperialist" urmau să fie anihilaţi în vederea consolidării noului regim politic. Printre aceştia era Biserica Catolică, fie de rit latin, fie de cel bizantin. Lichidarea acesteia din urmă nu făcea decât să elimine un potenţial adversar al regimului, dar care, în acelaşi timp, rezolva un mai vechi deziderat al Ortodoxiei. În cazul Bisericii Greco-Catolice din România, despre a cărei soartă era anunţată încă din 1946, statul comunist a aplicat modelul sovietic, după cel consumat în Ucraina sovietică. În optica politicienilor de la Bucureşti, odată adusă în sânul Ortodoxiei, masa credincioşilor era ruptă de Vaticanul imperialist, astfel fiind mai uşor de manipulat într-o Biserică autocefală, precum cea Ortodoxă. În iulie 1948, regimul politic a denunţat concordatul cu Vaticanul, un deziderat al Ortodoxiei româneşti încă din perioada interbelică, dar şi al statului din vremea guvernării antonesciene. Gestul a fost considerat de către politicienii comunişti drept un mare favor făcut Bisericii Ortodoxe, în fapt urmărindu-se îngenuncherea catolicismului din România. În august 1948, a urmat adoptarea unei alte legi a cultelor, care practic cerea o altă recunoaştere a confesiunilor din România după un statut acceptat de Ministerul Cultelor şi aprobat de Marea Adunare Naţională. O lună mai târziu, numărul episcopatelor ortodoxe şi romano-catolice a fost redus, pentru ca regimul să exercite o presiune asupra Bisericilor la nivelul ierarhiilor. Tot acum, autorităţile statului au trecut la campania de readucere a greco-catolicilor la Ortodoxie, o iniţiativă a regimului propagată ca un mare dar făcut Bisericii Ortodoxe. Însă, pentru a salva aparenţele, atunci ierarhia română, în special cea din Ardeal şi Banat, a fost obligată să participe, practic să contribuie la realizarea unui "1700 pe invers". "Regimul democrat-popular" dorea să-i convingă pe români că Biserica Ortodoxă Română este cea care îi trece pe uniţi la Ortodoxie. Nu a lipsit nici refuzul manifestat de unii ierarhi ortodocşi, precum Nicolae Bălan, care nu putea fi de acord cu metodele autorităţilor de convingere a credincioşilor şi a clericilor greco-catolici de revenire la Biserica-mamă. Însă Securitatea, mereu vigilentă, a acţionat asupra mai-marilor din Biserică, astfel încât, prin factorii politici, ierarhi precum Justinian Marina şi Nicolae Bălan au fost nevoiţi să participe la actul de reîntregire a Bisericii din Ardeal în ziua de 21 octombrie 1948 la Alba Iulia. Ierarhia ortodoxă manifesta o aducere a credincioşilor şi slujitorilor greco-catolici prin activitate misionară, nicidecum prin gesturi de forţă. Biserica o considera o problemă religioasă, în schimb regimul dorea să-şi manifeste fidelitatea faţă de "marele aliat de la Răsărit". La sfârşitul lui octombrie 1948, potrivit documentelor de arhivă, la Ortodoxie reveniseră aproape 80% din numărul credincioşilor greco-catolici şi 1.100 de preoţi din cei 1.400. Dar mai erau zone în care greco-catolicismul reprezenta "focare de nesupunere civică" şi potenţial de propagare cu sprijinul "agenturii imperialiste a Vaticanului", faţă de care regimul a luat măsuri. La numai o săptămână, după momentul de la Alba Iulia, factorul politic decidea: reţinerea episcopatului greco-catolic şi a preoţilor rezistenţi care încurajau credincioşii să rămână uniţi şi ocuparea cu forţa a catedralelor şi principalelor obiective greco-catolice. Apoi, ca o încununare a politicii regimului pentru anul 1948, dar şi ca o legitimare pentru acţiunile sale, printr-un decret special, la 1 decembrie regimul a decis desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Aşa se încheia o primă etapă din actul de readucere a greco-catolicilor la Ortodoxie, ca un act politic iniţiat şi săvârşit de puterea politică comunistă. Pentru Biserica Ortodoxă Română însă problemele nu se încheiau aici, deoarece presiunile statului pentru consolidarea "unificării religioase" aveau să fie tot mai mari.

Acum peste un deceniu, istoricul Andre Kom spunea că în acest act politic cu implicaţii religioase, "rolul ortodocşilor ar fi relativ modest, mai mult ritual-ceremonial şi instrumental. Doar în ultima fază, a consolidării unirii, rolul ortodocşilor va fi substanţial. În etapa întâi, contribuţia Bisericii Ortodoxe Române se limitează la propagandă, în timp ce pregătirea administrativă este opera statului. ş…ţ Rolul ceremonial corespunde modelării acţiunii sub forma contrafacerii unirii din 1698".