P e r s p e c t i v e: De la textualismul optzecist la generația douămiistă

Sorin Lucaci , 12 Iulie 2015

Încercând să parafrazez titlul volumului de eseuri critice al regretatului Marin Marin, „Eseu despre textul poetic”, mi-am dat seama de riscul pe care-l presupune o incursiune, chiar şi scurtă, prin recenta istorie - a se citi ultimii 30 de ani - a poeziei româneşti. De la intertextualismul optzecist, tributar într-o oarecare măsură suprarealismului şi avangardismului, şi până la autobiografismul referenţial al poeziei douămiiste pare o cale destul de lungă. Spun pare pentru că lucrurile nu stau chiar aşa.

Realul imaginar, plecând de la textele unor scriitori ca Petru Romoşan, Elena Ştefoi, Ion Mureşan, Matei Vişniec, Mircea Cărtărescu, Magdalena Ghica, Bogdan Ghiu, Mariana Codruț, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu, se transfigurează în poezia douămiistă în ipostaze menite să trimită cititorul de poezie, dacă mai există aşa ceva, cu gândul la o realitate imediată post-factum şi la o retorică mai neconvenţională.

De la retorica, relativ cuminte, a Magdalenei Ghica, „te cunosc, femeie/, ştiu bine mizeriile trupului tău de nimic/ imperiu de aur cumpărat pe doi bani” (e un exemplu ales la întâmplare), până la tuşeurile minimaliste ale Elenei Vlădăreanu sau Domnicăi Drumea avem de-a face cu o transgresare a realului până aproape de limitele sale, voit lucide. Miza pe o sinceritate dezabuzată şi autobiografismul necenzurat par a fi ingredientele unei generaţii şcolite la marile case ale poeziei actuale și trecută prin furcile caudine ale postmodernismului, atât de des invocat în unele studii critice.

Într-o oarecare măsură, unii dintre poeţii „mizerabilişti” sau „minimalişti” ai generaţiilor nouăzeci, douămii au dispărut din peisajul poeziei actuale sau au redus turaţia motoarelor cu ardere poetică după primele volume, fără a lăsa urme proeminente pe caldarâmul unei literaturi ce pare că încă îşi caută reperele stilistice. La un anumit moment şi între anumite limite, poezia poate fi o încercare de a ieşi din anonimatul unei societăţi consumeriste, ce pare că şi-a pierdut direcţia de mers. Libertatea de expresie, lipsa cenzurii şi elementele de noutate ale unei poezii virulente, în sensul bun al cuvântului, şi cu influenţe din lirica „beatnicilor” de peste Ocean au dus la crearea unei retorici nu atât violente, cât mai degrabă nonconformiste.

N-aş merge pe ideea unei polemici între optzecism şi douămiism, trecând cronologic prin nouăzecismul unor poeţi de primă linie ca Ioan Es. Pop, Cristian Popescu sau Mihail Gălăţanu, chiar dacă sunt voci care aclamă acest lucru, ci mai degrabă pe un soi de continuitate a unei corporalizări discursive a textului poetic. Totuși, o supralicitare a discursului poetic în forma sa metatextuală ar însemna un demers plin de recrudescenţă pentru o generaţie poetică a cărei menire sau mai degrabă misiune este aceea de a duce mai departe lecţia textuală asimilată de la predecesorii mai vârstnici.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!