Moldova
„Pace vouă!“

„Pace vouă!“

Dacă la naşterea lui Iisus Hristos în timpul istoriei în­ge­rii cântau: „Sla­vă întru cei de sus lui Dum­ne­zeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire“, anunţând prin aceasta împlinirea profe­ţii­lor mesianice ce vorbeau despre Mesia Cel ce reaşază pe om în relaţie de iubire cu Dum­nezeu, acum, la Paşti, în prima zi a săptămânii, Iisus înviat in­tră la ucenicii Săi ascunşi de frică în Foişorul Cinei şi îi bine­cuvântează cu pacea Lui. A­ceas­tă pace este mai mult decât o înţelegere între oameni, este o regăsire interioară, o împăcare între Dumnezeu şi om realizată în persoana lui Hristos mai întâi prin asumarea şi restaurarea firii umane şi apoi împăr­tăşită oamenilor. Aceste cuvin­te „Pace vouă!“ poartă cu ele sem­nificaţiile unui sentiment copleşitor izvorât din simţirea prezenţei lui Hristos înlăuntrul omului, care dezleagă înţelesu­rile ascunse ale sensului existenţei noastre şi aşază pe om în relaţie filială, reintegratoare, cu Părintele său. Este o pace care nu seamănă cu cea pe care şi-o împărtăşesc reciproc oame­nii şi care este născută din ra­ţiuni de etică strict socială, nea­vând fundament divin. Este o pace care urmăreşte mai mult decât înţelegerea amiabilă dintre persoane, este semnul văzut al prezenţei lui Dumnezeu în omul neliniştit care se află într-o continuă căutare a sursei tai­nice a existenţei sale. De altfel, înainte cu două zile de timpul pătimirilor Lui, Hristos avertizează omenirea spu­nând: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure ini­ma voastră, nici să se întristeze!“ (In. 14, 27).

Aşadar, iubiţii mei, în aceas­tă zi solemnă de Paşti vă în­demn părinteşte să căutaţi a­ceastă pace şi s-o urmaţi. Este pacea pe care o aduce Hristos, prin care se risipeşte orice în­tuneric şi întristare, orice teamă şi nesiguranţă, orice angoasă izvorâtă din meditaţia la perenitatea morţii. Hristos S-a întors din moarte şi a aşezat la temelia credinţei noastre ade­vă­rul că viaţa continuă în veş­ni­cie, iar moartea nu este decât o trecere spre împreuna-petrecere cu Dumnezeu.

Iubiţi fii întru Hristos,

Noi trăim într-o societate încărcată de griji şi de frică: teama pentru ziua de mâine, teama că nu vom avea ce pune pe masă copiilor să mănânce, teama că ne vom pierde serviciul, teama inspirată de insensibilitatea şi bravurile marilor puteri mondiale, teama de şomaj, teama de instabilitate mo­netară, teama de criza economică, teama de scăderea ne­li­niştitoare a demografiei, teama de terorişti, tema de invazia migranţilor din ţările arabe şi asiatice, teama de ridicarea cotei individualismului, a corporatismului, teama de o revoluţie biologică etc. Omul poartă cu sine o frică nejustificată şi nedefinită izvorâtă din propriile temeri şi dintr-o insuficientă încredere în Dumne­zeu. Biserica lui Hristos, fondată pe adevărul inalienabil al Învierii, este silită să-şi creeze drum într-o astfel de societate asemenea fiilor ei, ca instituţie ce nu poate fi insensibilă la toa­te acestea. Ea însăşi poartă cu sine responsabilitatea faţă de fiii ei ce se confruntă cu mu­ta­ţiile sociale, politice şi economi­ce ale lumii, care împing pe unii să se crispeze în bastioane ale credinţei fundamentaliste, iar pe alţii să fie asimi­laţi, cu riscul de a-şi pierde i­den­titatea culturală şi spiritu­ală în iu­reşul acestor schimbări.

Speranţa noastră este moştenirea lăsată de Hristos înviat

Biserica, Trupul lui Hristos, este, de asemenea, atentă la atacurile care pot surveni din par­tea sectelor anarhice tero­riste ale Islamului şi nu numai, şi conştientă de credinţa slabă a fiilor ei lipsiţi de noţiunile religioase elementare şi care adoptă tot felul de practici, aşa-zis moderne, fetişiste, care aduc teama faţă de realizarea unei noi ordini mondiale şi a unei religii sincretiste, unde tre­buie să facă faţă psihanali­zei decapante sau unei paleontologii ce justifică ateismul, apariţia omului fără Dumne­zeu. Viaţa secularizată este deci maladivă şi relativistă, căci încearcă să separe pe om de Dumnezeu, să înlocuiască religiosul cu umanismul degra­dant şi obsesional, iar mistica prin tehnică.

Iubiţi fii,

În prima zi a săptămânii, duminică, trecerea lui Hristos prin uşile încuiate, la ucenicii ascunşi de frica iudeilor, şi rostirea salutului irenic „Pace vouă!“ îi determină pe aceştia să înţeleagă faptul că Hristos înviat este mai mult decât Învăţătorul sau Nazarineanul, este Stăpânul vieţii şi al morţii, este Dumnezeu adevărat, iar lumina harului de pe chipul Său este semnul prezenţei Du­hului Sfânt ce iradiază pacea în sufletele celor ce se deschid. Când L-au văzut, ucenicii s-au bucurat şi nimeni nu s-a îndoit de identitatea prezenţei Sale dumnezeieşti, doar Toma, care lipsea de la această întâlnire de taină, tocmai ca prin rezultatul îndoielii sale să pecetlu­ias­că adevărul Învierii. Un To­ma îndoielnic poate fi oricare dintre noi. Îndoielile apostolilor privind învierea s-au risipit prin vederea Celui înviat. Cu toţii au simţit o mare bucurie. Cu toţii voiau să-L vadă, să-L întrebe sau să-L contemple. Cine ar putea descrie sentimentul bucuriei lor la vederea lui Hristos înviat, mai ales după ce fuseseră martori la calvarul Golgotei, moartea şi pu­nerea în mormânt? Iisus le zice de două ori „Pace vouă!“, căci ei aveau acum nevoie de a se re­găsi sub pacea Lui şi a se simţi din nou iertaţi şi iubiţi, dar toate acestea, spune Sfântul Apostol Pavel, vin de la Dum­nezeu: „Toate sunt de la Dum­nezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi care ne-a dat nouă slujirea împăcării. Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuşi, nesocotindu-le gre­şelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării“ (II Cor. 5, 18-19). După ce le transmite pa­cea, le dă apoi pe Duhul Sfânt înainte de Rusaliile universale de la Cincizecime:„Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păca­tele se vor ierta lor, iar cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“ (In. 20, 23). Simţea Hristos înviat că cei îmbrăcaţi cu atâta teamă, acei pescari, aveau nevoie de forţa nevăzută a harului ne­creat ca să fie scoşi din acel coş­mar şi să facă din ei stâlpii Bisericii, imensul edificiu divin care să nu poată fi distrus nici de porţile iadului, până la sfâr­şitul veacurilor.

Iată că prin ei am primit, primim şi vom primi şi noi această forţă pentru a nu mai avea teamă de ce ne va face nouă lumea, pentru a nu mai cădea într-un catastrofism ambiant, care uneori interpre­tea­ză convulsiile dramatice existente ca pe un sfârşit al lumii sau ca pe un început al Apoca­lipsei. Este adevărat că asis­tăm la o neputinţă de a schim­ba viaţa planetară, însă să nu uităm de capacitatea nelimitată a omului de a-şi transfor­ma destinul.

De-a lungul istoriei sale bimilenare, Biserica a supra­vieţuit multor schimbări. Deci nu aveţi teamă, va supravieţui şi astăzi! Speranţa noastră este moştenirea lăsată de Hristos înviat şi anume pacea Lui. Simţind prezenţa lui Hristos în viaţa noastră, retrăim bucuria martorilor Învierii, îndepăr­tăm teama de necunoscut, iar la orizont vedem profilându-se Pământul Făgăduinţei.

Da, retrăim această bucurie pascală, în fiecare Liturghie duminicală şi mai ales în noaptea Învierii, chiar dacă nu L-am văzut înviat, asemenea apos­tolilor. Ca şi Toma, nici u­nul dintre noi cei de azi, nu am fost martori ai Învierii lui Hristos. Aceasta este explicaţia pentru care mulţi dintre noi încearcă şi astăzi să probeze raţional acest adevăr fundamental.

Nu suntem fără credinţă, însă avem o credinţă sărăcăcioasă

Atunci, în ziua Învierii, a­postolii i-au povestit lui Toma despre bucuria retrăită sub gestul de pace al lui Iisus înviat. Toma însă voia probe, pentru că nu avea destulă credinţă. Aşa suntem tentaţi să spunem şi noi în secolul al XXI-lea: „Vreau să-L văd pe acest Hristos, vreau să-I pun mâna în coastă, să-I fac o radiografie, să-I fac un RMN, o scanare“. Constatăm că omul secolului al XXI-lea nu este necredincios, în­să şi-a asumat o credinţă ren­tabilă, uneori fetişistă; omul contemporan vrea o credinţă cu probe. De aceea cade în alte extreme, se precipită spunând că este om al experienţelor ştiin­ţi­fice, dar crede şi în predicţiile horoscopului, în numerologie, ocultism şi paranormal sau cade într-o credulitate totală faţă de un guru. În fond, s-ar putea vorbi chiar despre o ignoranţă stearpă şi fără orizont în ceea ce priveşte acceptarea şi practicarea adevărului de credinţă. Nu ne cunoaştem în­dea­juns de bine splendorile şi pro­funzimea credinţei. Dacă am face un sondaj, am putea con­stata cât de puţin cu­noaştem practicile liturgice ale Bisericii noastre şi simbolismul lor. Dacă l-am întreba aleatoriu pe un creştin de ce vine de Paşti în miezul nopţii la biserică şi aprinde lumânarea, care este semnificaţia acestui gest, ar putea să ne răspundă că aşa-i tradiţia sau că aşa a vă­zut la părinţii săi. Deci, nu sun­tem fără credinţă, însă a­vem o credinţă sărăcăcioasă, lip­sită de profunzime, o cre­din­ţă superstiţioasă, care constă în a repeta maşinal nişte gesturi, o credinţă fetişistă, care pre­­tinde că Dumnezeu utili­zează o ba­ghetă magică ori de câte ori avem nevoie de intervenţia Lui în activităţile noastre curente sau trimite un slujitor să arun­ce un praf otrăvitor peste gră­dina vecinului care nu sărbă­to­reşte Paştile odată cu noi.

Da, iubiţii mei, este necesară o analiză introspectivă pentru a vedea ce fel de credincioşi suntem. Să nu cădem în naivitatea că Dumnezeu există atâta vreme cât este rentabil. Ce-ar fi să se spună: veniţi duminică la Biserică şi veţi câş­tiga negreşit marele „pont“ la loto. Ce înghesuială ar fi în bi­se­rici! Cu siguranţă atunci nu se va mai putea rosti sloganul: Vrem spitale şi şcoli, nu catedrale, ci invers!

Omul, aşa-zis modern, nu are teamă de Dumnezeu, ci de exigenţele învăţăturii dumne­zeieşti asupra lui. Avem teama de a fi obligaţi să ne schimbăm micile noastre capricii şi plă­ceri efemere. De aceea inven­tăm tot felul de alibiuri pentru a ne justifica îndoieile. Se ajun­ge să se spună, mai ales de că­tre tineri, că instituţia Bisericii este retrogradă şi are un limbaj depăşit, că Biserica posedă bo­găţii cu care s-ar putea eradica sărăcia, construi şcoli, spitale şi autostrăzi etc. Însă, consta­tăm cu regret că această instituţie – Biserica – este folo­sită drept ţap ispăşitor pentru ca unii să se poată deculpabiliza de mediocritatea spirituală şi slaba credinţă în care ei în­şişi se regăsesc.

Dragii mei,

Credinţa nu se probează ştiin­ţific, ea este o cunoaştere a semnelor dumnezeieşti prezen­te în om şi în afara lui, pe care acesta în mod firesc le poate în­ţe­lege asumându-şi o viaţă nouă trăită împreună cu Hris­tos. De două mii de ani, salutul păcii lui Hristos se repetă de miliarde de ori. În fiecare Liturghie preotul trimite pacea lui Hristos asupra credincio­şi­lor, de şapte ori, făcând acelaşi semn pe care L-a făcut Hristos în prima zi a săptămânii când a intrat la apostolii încuiaţi în casă. Simţiţi în acest semn acea pace care nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu! Această pa­ce v-o trimitem din nou şi anul acesta asupra voastră, a celor încredinţaţi nouă spre păstori­re. Vă trimit pacea lui Hristos, nu a mea, iubirea Lui, nu a mea, iertarea Lui, harul Lui, puterea Lui. Fiţi receptivi şi în­cercaţi să experimentaţi în via­ţa voastră viaţa autentică în Dumnezeu.

Întâlnirea cu Dumnezeu, momentul ce poate schimba şi transfigura întreaga viaţă

În cuvântul meu pastoral transmis cu prilejul Cră­ciunului invitam tinerii la dialog, vă invit şi acum, în Hristos înviat. Voi, tinerilor, sunteţi plini de entuziasm. Trăiţi-vă po­zitiv tinereţea! Sunteţi ten­taţi să trăiţi experienţe şi sen­zaţii tari. Vă invit să încercaţi şi experienţa trăirii în Hristos în­viat, în ziua Învierii şi în zi­lele următoare. Nu vă fie tea­mă, Dumnezeu nu vă pedep­seşte pentru stângăciile voastre, căci El vă iubeşte! Nu ui­taţi că experienţele pe care le trăiţi voi în afara Bisericii sunt palide substitute ale marilor experienţe interioare care ar trebui să aibă loc în sufletul vostru. Este vorba de acea sete de viaţă a fiinţei umane. Satis­fa­cerea deplină a aspiraţiilor materiale ale omului modern nu este, din nefericire, corelată cu o împlinire a aspiraţiilor sa­le sufleteşti. Există lucruri care dacă nu se fac la tinereţe nu vor mai fi făcute nici la bă­trâ­neţe. Ce nu poate împlini dina­mismul tinereţii, nu va putea realiza sedentarismul bătrâ­neţii. Iar aflarea lui Dumnezeu este bine să fie împlinită la ti­ne­reţe. Aceasta pentru ca în­treaga viaţă ulterioară să aibă o ancoră în cer. Întâlnirea cu Dumnezeu este momentul ce poate schimba şi transfigura în­treaga viaţă, este pragul şi temelia pe care punem edificiul întregii noastre fiinţe.

Anul acesta este dedicat de Sfântul Sinod educaţiei religioase a tinerilor creştini, tocmai pentru faptul că educaţia constituie o latură fundamentală a personalităţii omului, iar din complexul preocupărilor exis­tenţiale umane nu trebuie să lipsească segmentul care îl individualizează pe om ca partener de dialog cu Dumne­zeu, totodată, arătând prin a­ceasta şi vocaţia sa. În acest sens, în Eparhia Romanului şi Bacăului se derulează programe şi parteneriate educaţio­nale prin care se încearcă familiarizarea tinerilor cu activitatea cultural-filantropică a Bisericii şi implicarea lor ca membri activi ai acestei instituţii divino-umane. Preocu­pa­rea Bisericii pentru sănăta­tea spirituală a fiilor ei este o prioritate şi pentru eparhia noastră, de aceea vă îndemn pe toţi, tineri de toate vârstele, să vă deschideţi mintea şi inima cuvântului lui Dumnezeu care poate înnoi viaţa noastră şi să preamăriţi pe Hristos Cel ce a biruit moartea şi ne-a deschis nouă uşa Împărăţiei cerurilor, mulţumindu-I şi cântându-I imne de slavă.

Aşadar, cu toţii, în straie de sărbătoare, în această zi de mare Praznic, să intonăm acest imn de preamărire a lui Hris­tos înviat:

Când focul din ceruri pă­mântul aprinde,

Iar apele-n spuză se fac,

Raza pascală-n viteza luminii

Vesteşte:

Hristos a înviat!

Lumina suavă aprinsă de Paşte,

Veniţi de-o primiţi imediat!

E focu-nvierii, Hristos dăru­ieşte,

Cântaţi-I:

Hristos a înviat!

Slăviţi-L făpturi, slăviţi-L no­roade,

Slăviţi-L cu suflet curat!

Lăsaţi să pătrundă în voi focul sacru,

Simţiţi că:

Hristos a înviat!

Când Cerul coboară, Pă­mân­tul se-nalţă,

Văzduhul în slavă-i scăldat,

Îngeri şi oameni tocmesc sărbătoare

Cântând:

Hristos a înviat!

Hai, vino şi tu, cu candela stinsă,

Nu sta nicicum izolat.

Domnul te iartă, îţi dă din lumină,

Doar crede...!

Hristos a înviat!

* Intertitlurile aparţin redacţiei


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!