Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Pacea lui Dumnezeu şi pacea lumii

Pacea lui Dumnezeu şi pacea lumii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Nicolae Stoia - 17 Decembrie 2014

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“ (Lc. 2, 14). Cu aceste răscunoscute cuvinte a întâmpinat soborul îngeresc Naşterea lui Hristos. Însă eu aş cuteza să spun că mai potrivită ar fi sintagma „întru oameni“, şi nu „între oameni“ aşa cum este îndeobşte tălmăcită. Şi stărui asupra aspectului respectiv deoarece ne înlesneşte înţelegerea importanţei acestui eveniment unic în istorie.

Hristos S-a născut pentru a ne apropia de Dumnezeu şi pentru a statornici pacea între noi, „căci El este pacea noastră, El, Care-n trupul Său a făcut din cele două lumi una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărţirii - ura -, desfiinţând legea poruncilor în opreliştile ei, pentru ca să-i clădească-ntru Sine pe cei doi într-un singur om nou, făcând pace“ (Efeseni 2, 14-15). Dar pentru a se putea înfăptui această stare, atât de mult râvnită de umanitate, mai întâi trebuie să se afle fiecare om în pace cu sine însuşi. Nu există pace între oameni, şi nici nu va exista vreodată, câtă vreme nu există pace în sufletele lor. Pacea dinlăuntrul lor este temelia păcii dintre ei, căci dacă pacea mea nu le aduce pace şi semenilor mei, ea nu se poate numi pace. Aceasta este dreapta cumpănire a lucrurilor. Ne vom lămuri asupra acestor aspecte insistând asupra sensului genuin al lui întru. Provenind „din adverbul latin intro, care desemna partea dinlăuntru a unei fiinţe sau a unui lucru, în limba română el sugerează o tensiune sau o năzuinţă care ţine de domeniul spiritului. Vasăzică de a fi în ceva: într-un orizont sau într-un sistem, şi totodată de a tinde spre altceva. Ca în pipăit prin care ceva con-creşte cu altceva şi, departe de a da o simplă compunere, dă o contopire“.

Hristos Se face subiect al lumii pentru ca noi să o privim cu ochii Creatorului

Cu acest sens îl întâlnim în mai multe pasaje scripturistice. Astfel, la In. 14, 10, unde Hristos spune: „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine“, ceea ce învederează atât deplina Lor identitate fiinţială, cât şi desăvârşita Lor comuniune. Cu acelaşi sens îl aflăm şi în Parabola fiului risipitor, despre care se spune că „şi-a venit întru sine“ (Lc 15, 17), aşadar că el s-a întors în propriu-i rost de care s-a înstrăinat. Îl mai aflăm şi în Prologul Evangheliei după Ioan, unde, vorbind despre întruparea Cuvântului, el spune: „Hristos întru ale Sale a venit“ (In. 1, 11). Ceea ce arată că, deşi Hristos nu îi aparţinea lumii, totuşi nu îi era nici străin, ci dimpotrivă, „interiorizându-Se ipostatic operei Sale, El S-a făcut subiect al ei, iar noi putem contempla astfel creaţia cu ochii Creatorului“. „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi“ (In. 1, 14), scrie mai departe Sfântul Evanghelist Ioan. Aceasta însemnând că, chiar dacă Hristos a luat firea noastră, nu S-a înstrăinat de firea Sa divină, „căci prin amestecul cu sensibilul, suprasensibilul nu se scoboară, ci înalţă la sine sensibilul“.

Viaţa, un şir nesfârşit de taine

Dar, indiferent din ce unghi privim această sintagmă, ea nu are în nici un caz sensurile trâmbiţate fie de filosofii antici, fie de existenţialiştii moderni, şi anume de indiferenţă faţă de provocările vieţii sau de evitare a oricărei dependenţe, în afară de cea de sine însuşi. Şi ea nu are aceste sensuri pentru motivul, singurul şi covârşitorul motiv, că dacă îşi curmă legăturile cu semenii, cu lumea şi cu Dumnezeu, omul alunecă în aria zoologiei. Iar de aici până la antropocentrismul sterp nu mai este decât un foarte mic pas.

Alte asemenea lipsite de pioşenie idei aflăm la sociologii, economiştii şi politologii moderni. Măcinaţi între pietrele de moară ale unor idei debordant de mâhnitoare, ei, picurându-şi atotştiinţa, susţin justeţea materialismului, consumerismului sau individualismului. Agăţaţi zdravăn cu toate ventuzele zelului lor de ţărmurii realităţii imediate, ei ignoră că viaţa este un şir nesfârşit de taine. Şi tot ei susţin, cu infatuarea celui care crede că înţelege totul pentru că nu bănuieşte nimic, că pacea depinde de înlesnirile civilizaţiei materiale. Mai mereu pe lângă şi iarăşi pe lângă adevăr, care adevăr nu vrea cu nici un chip să li se înjghebeze, ei ignoră un lucru simplu, şi anume că nu îi poţi asigura cuiva pacea lăuntrică copleşindu-l cu plenitudinea precară a unor bunuri aducătoare de desfătare pentru trup şi pentru simţurile cuprinse în el. Îi poţi da cel mult o oarecare siguranţă care însă se vădeşte de fiecare dată, şi încă o dată şi tot aşa mereu, de scurtă durată. Iar trezirea din vidul tern al lucrurilor cu cât este mai târzie, cu atât este mai amară, „căci lumea, în pofida bogăţiei sale de date imediate, nu poate satisface foamea omului de absolut. Imediatul nu este planul chemării sale şi aceasta îl îmboldeşte ca necurmat să se dorească dincolo de imediat, într-un dincolo - nu în sensul dimensiunilor spaţio-temporale ale acestui imediat - avându-şi sensurile în adâncuri cu miros de rădăcini înfipte în planul tainic al unei alte existenţe“.

Lumea omului trebuie să se regenereze din interior

Tot astfel cum pacea, după o altă interpretare plată, nu o pot da nici „pietrele ideologice“ ale sistemelor filosofice şi nici „pietrele catehismelor teologice“, ci inima omenească a fratelui dăruită ca hrană curată. Şi din acest motiv pacea trebuie să pornească „dinspre noi către lume. Lumea omului trebuie să se regenereze din interior şi nu să fie pusă în ordine din exterior. Deoarece oamenii, dacă doresc să-şi regăsească pacea, trebuie să se smulgă de sub imperiul lucrurilor şi abia recunoaşterea acestui fapt va duce la resacralizarea lumii“.

Din toate cele de mai sus se desprinde noutatea adusă de Naşterea lui Hristos, Care ne-a arătat că nu existăm în, prin şi pentru noi înşine. După cum nu suntem nici nişte simple piese înregimentate într-un implacabil sistem economic, ci persoane doritoare de comuniune cu Persoana divină, „Care după măsura înălţimii Sale îi preţuieşte pe fiii oamenilor“ (Ps. 11, 8). În atât de bine cumpănita alcătuire a lumii nu există nimic în chip aleatoriu, aşa cum susţineau teorii demult lepădate la hala de vechituri a istoriei pentru că li s-a întâmplat foarte micul neajuns de a nu fi rezistat confruntării cu adevărul că „toate sunt făcute de Domnul, fiecare cu ţelul său“ (Ps. 16, 9). A fi în pace înseamnă a recunoaşte, cu o determinare definitivă, că pacea izvorăşte din Dumnezeu „ca din iezerul tuturor nădejdilor omeneşti“ (Ps. 59, 8).