An omagial
Până când război? Pământul cere pace!

Până când război? Pământul cere pace!

Prof. Dr. Ioana Ionescu, 09 Decembrie 2018

Ultimele trei luni ale ­anului 1918 au surprins pe toată lumea prin „schimbarea de direcție” pe care a luat-o politica mondială. Prefacerile sociale, surprizele de pe front, răbufnirile opresaților din cauza ocupanților de tot felul și-au găsit rezolvarea la sfârșitul lui 1918. Se urmărea semnarea păcii de către președintele Wilson (președinte al SUA și semnatarul celor „14 Puncte”, document prin care se recunoștea principiul autodeterminării popoarelor, mai ales al celor care făceau parte dintr-un imperiu), însă tonul germanilor era tot ridicat, amenințând în presă de „furtuna ­mâinii germane”.

Nemții conștien­ti­zează prăvălirea frontului sub superioritatea numerică a trei continente. În tot acest tăvălug, condiția românului de rând era la fel de dificilă ca la începutul războiului, mai ales din cauza „pumnului de fier” german. Virgiliu N. Drăghiceanu, martor al evenimentelor care vor fi relatate, a fost un intelectual de marcă al perioadei interbelice, fiind arheolog și apoi membru corespondent al Academiei Române. Din jurnalul său am spicuit pentru a înțelege mai bine dimensiunea societății românești de la sfârșitul Primului Război Mondial, precum și sentimentele românului care nu era liber în țara lui.

Cartea „707 zile sub cultura pumnului german” ne înfă­ți­șează un sfârșit de an 1918 în care jaful, prădarea, lupta pentru supra­viețuire prin controlul hranei au reprezentat o constantă din partea ocupantului german, chiar și după ce trupele Puterilor Centrale pierdeau în șir luptele.

Pe 9/22 octombrie neliniștea plutea în aer și se simțea atmosfera din primele zile ale ocu­pației. Tunurile trăgeau zilnic, au apărut aeroplanele, Mackensen inspecta în mod continuu fronturile. Hărțile cu marile succese militare germane au dispărut din vitrine, la fel și cele ale bulgarilor.

Principiile wilsoniene

Austro-Ungaria încă spera că ordinea antebelică va funcționa și după război, mai ales că făcuseră întru totul voia preșe­dintelui american, mai puțin recunoaș­terea autodeterminării popoarelor din interiorul imperiului. Termenul desemna libertatea de alegere a națiunilor de a-și decide soarta, aceasta însemnând fie alegerea inde­pendenței, fie unirea cu alte teritorii în care se vorbea aceeași limbă. Bucovina și Transilvania (cu o parte din Maramureș, Crișana și cea mai mare parte a Banatului) făceau parte din Imperiul austro-ungar și își cereau eliberarea, pe noile fundamente americane. Cuvintele preșe­dintelui Wilson „Presidentul nu mai e în măsură să recunoască numai autonomia acestor popoare ca bază de pace... Se vede silit a mărturisi că nu el, ci ele trebuie a fi jude­că­toare... pentru mulțu­mirea aspi­ra­țiunilor și concepțiilor popoarelor despre drepturile lor și determinarea lor în familia popoarelor...” au răsplătit Antanta pentru perfidiile trecute ale Austro-Ungariei, așa cum ne spune Drăghiceanu, însă autorul nu explică total gândul său.

Metamorfoza Valahului în fața căreia germanii sunt complet dezarmați

Sfârșitul lunii octombrie 1918 a adus cu sine și sfârșitul rezis­tenței germane, mai ales că Turcia a încheiat armistițiul (30 octombrie), iar Austro-Ungaria a părăsit Italia. La începutul lunii noiembrie, contele Tisza, primul-ministru maghiar, a fost asasinat în salonul său de niște soldați, pe care „perfidia ungară îi va designa de Români”. ­Ungaria a devenit republică, avându-l ca președinte pe contele Karoly.

După succesele Antantei pe front și în momentul în care frontul mai avea nevoie de români, un corp de parlamentari francezi a sosit la București. Mulțimea s-a adunat și, timid, a început să se cânte Marseilleza (imnul Franței). Muzica militară de promenadă continua imperturbabil acordurile „Deutschland uber alles” („Germania mai presus de orice”, imnul Germaniei - t.n.). Ca o scânteie aruncată asupra unui butoi de pulbere, întreaga mulțime adunată a răspuns cu fluierături și huiduieli.

Stâlpii Kommandaturii germane au zburat în aer, mul­țimea era de necontrolat, poli­țiștii erau bătuți, femeile și oamenii bătrâni ieșeau înainte, vociferând „Dar până când?”.
Toate puștile, mitralierele și însăși sabia guvernatorului Bucureș­tilor, generalul Koch, au rămas fără efect în fața mulțimii îndârjite. „E metamorfoza Valahului în fața căreia ger­­manii stau complet dezar­mați”, spune Drăghiceanu.

Momentul e considerat unul comic, pentru că trăsurile care aduc ofițerii de la gară nu înțelegeau dimensiunea nemul­țu­mirii populare și luau huiduielile drept un „hoch” pentru patria germană, crezând că, de fapt, scandează numele generalului Koch. Astfel, ofițerii se ridicau din trăsuri și salutau, plini de respect, mulțimea. Un râset sălbatic a clocotit deasupra oamenilor, care cu greu au reușit să fie evacuați de pe străzi.

Un alt moment important îl reprezintă răstimpul în care țara noastră a reintrat în război. Bucuria generală nu poate fi descrisă în totalitate, însă autorul a surprins câteva momente: la balcoane erau puse flori, deși ningea în București la acel moment și firmele germane erau aruncate în strigăte de „Ura!”. Steagurile româ­­nești erau arborate peste tot. Bunurile de consum au apărut în magazine și erau vândute pe prețuri de nimic. Ziarele germane nu mai apăreau și în toate ziarele românești era publicat apelul regelui către țară și ostași, pentru acceptarea ultimului efort în sprijinirea Aliaților din Antanta pe front.

Nimeni nu se mai temea de ger­mani și de costumele lor ire­proșabile. Mai mult, după aflarea semnării armistițiului general la ora 11 şi 50 minute, în data de 11 noiembrie, românii au devastat imensele depozite de cazane „Ersatz”, care reprezentau un simbol al puterii industriale germane. Cazanele germane pentru care românii plăteau 50-60 de lei înlocuiau prototipul românesc pentru care se plăteau 10-15 lei. Pe burlane, pe frânghii, pe scări, românii de toate condițiile sociale, se întorc victorioși acasă, ducând trofeul astfel obținut. În plus, în doar câteva zile, drumurile din Muntenia au fost eliberate de germani.

Generalul Berthelot îndeamnă la o bucurie moderată

Românii așteptau cu înfrigurare vești de pe front, care sosesc la 16 noiembrie și în urma cărora o undă de bucurie se putea vedea pe chipurile oamenilor. Sunt sparte toate depozitele germane, armamentul a fost preluat de voluntari. Multe sate au atacat convoaiele germane. În Dâmbovița, într-un sat, câțiva săteni înar­mați cu mitraliere au dezarmat o companie întreagă, pe care au trimis-o dezbrăcată la Târgoviște.

După 50 de luni de război, armata franceză împreună cu Aliații săi a desăvârșit înfrângerea duș­manului. Pentru a împiedica starea de haos care succede plecarea unei auto­rități, generalul Berthelot, comandantul trupelor de la Dunăre, a făcut un apel către populație în care evidenția, printre altele: „Români, sunteți dintre învingătorii care triumfează azi, sunteți un popor care pricepe bine că izbânda obținută vă va duce la împlinirea dorințelor și că neorânduielile nu vă pot folosi.”

Tonul apelului nu era totuși inspirat din cunoașterea reală a societății românești după război și după ocupația germană. Cu toate acestea, bucuria generală, la sfârșitul lunii noiembrie, nu cunoștea margini, iar apariția soldaților francezi care aveau aceleași chipuri expansive, libere, l-a făcut pe autor să conchidă: „Mai erau deci pe fața pământului oameni ca noi, cari credeam că Universul întreg trebuie să fie plin de automate ritmice de felul celor cu cari am conviețuit 707 zile!”

Dincolo de această imagine a bucuriei și exaltării, nu trebuie să uităm totuși că războiul a reprezentat o confruntare a armatelor, în urma căreia civilii, oamenii neînarmați din toate țările aflate în conflagrație, au avut de suferit. Iată, așadar, un poem al lui Paul Friederich, scriitor german, „Pământul cere pace...”:

„Pământule, Pământule, din mii de răni sângerând-/ Când te vei mântui de chinurile acestea - când?/ Mădularele tale sărmane și sfâșiate/ Când se vor vindeca și întări?/ Pământule, Pământule - cât ești de chinuit,/ Ca un sfânt torturat și omorât cu pietre!.../ ...L-auziți strigând din pricina soartei neîndurate...?/ El cere pace din răni nenumărate!...”


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!