Documentar
Paraclisele Maicii Domnului, rugăciuni vindecătoare

Paraclisele Maicii Domnului, rugăciuni vindecătoare

Cinstirea deosebită de care se bucură Maica Domnului în lumea creştină s-a concretizat nu doar în numărul mare de ctitorii şi sărbători închinate ei, ci şi sub forma unor cântări sau rugăciuni speciale, ce se alătură celor prezente mereu în cadrul slujbelor Bisericii. Dintre acestea, menționăm Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, Acatistul Bunei-Vestiri și Paraclisele, la care vom medita puţin.

Deşi se regăsesc în întregime scrise în Ceaslov și în căr­țile de pravilă personală, precum şi în Mineiul pe luna august, unde se arată cum şi când se pot citi – la Privegherea Adormirii Maicii Domnului, după Vecernia Mare, sau la Utrenie a doua zi –, explicaţii mai clare aflăm în Buchetul muzical de Paraclise, editat în anul 2009, sub îngrijirea diac. Cornel Coman, care alătură textele şi notaţiile proprii ale celor trei de piese imnografice: „Mângâietorul comun”, „Sujba Paraclisului Mic” şi „Slujba Paraclisului Mare” ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Paraclisul de obşte

„Cântarea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu la toată întristarea sufletului şi durerea trupului”, adică „Paraclisul Mic al Maicii Domnului”, astfel alcătuit pe româneşte după cel grecesc, de către Dascălul Anton Pann.

Într-o broşură din anul 1863, apărea un paraclis de obşte (Κοινὴ Παράκλησις), sub titlul „Mângâietorul comun. Paraclisele [cel mic şi cel mare ale Maicii Domnului, n.n]. Cel dintâi prelucrat de un Român poet şi cântător eclesiastic şi cel de al doilea de Sf. Sa Protosinghelul Varlaam din Monastirea Sinaia. Corigeate şi puse sub tipar [...] de O. Demetrescu”, unul dintre ucenicii apropiaţi ai lui Anton Pann, personalitate complexă a muzicii şi culturii româneşti, a cărui amplă monografie tocmai a ieşit de sub tipar acum câteva luni. Pentru că aceeaşi formă a imnului bizantin apare şi în Anastasimar şi în a II-a ediţie a Irmologhiului-Catavasier din anul 1854, cu precizarea unor îndreptări şi a intervenţiilor făcute de psaltul-tipograf, este posibil ca varianta aceasta a Paraclisului Mic să aparţină aceluiaşi Anton Pann, literat, folclorist, dascăl şi cântăreţ bisericesc din secolul al XIX-lea: „asemănândele (podobiile glasurilor) le-am potrivit prin alte tropare întocmai” [prin tropare cu alte silabe decât cele ce ar rezulta în urma traducerii literale, n.n.], neurmând textul absolut, adică litera, ci o structură metrico-muzicală precisă. Acelaşi lucru se întâmplă cu titlurile irmoaselor, traduse prin alte titluri, întocmai la ritm şi tonuri, dar încă nu ordonate, cu o relativă stângăcie a expresiilor şi a timpurilor verbale, cum se observă în cuvântul-înainte ce deschide Buchetul Muzical... Tot aici se subliniază faptul că omiterea trecerii numelui autorului traducerii ar fi fost voită, bazată mai mult pe motive personale, dar poate că a rămas aşa pentru că lucrarea nu a fost îîncăÎ finalizată, cum s-a întâmplat cu mai multe astfel de manuscrise.

Cuvântul, ritmul şi melosul sunt caracteristice cântărilor atho­nite: „însemnarea dâasupra podobiei începând deja melodia”, fapt ce se dezvoltă în spaţiul răsăritean prin succesiunea silabelor accentuate şi neaccentuate, deşi unele tropare, sedelna şi stihira de după Evanghelie nu respectă metrica bizantină. Acestea pot fi socotite adaosuri sau părţi „corigeate”, cărora se alătură şi alte câteva îndreptări şi inversiuni de accent, sau înnoirile din zilele noastre.

Paraclisul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu

Facere după Teostrict Monahul, după alţii a lui Teofan, se cântă la întristarea sufletului şi la vreme de nevoi (Ceaslov, București, 1993), după obişnuitul început şi troparele glasului 4, Psalmul 50, canonul cu cele nouă cântări ale glasului 8, întrerupte de ectenie (I Evrei 7, 7–17) și de citirea Sfintei Evanghelii (Lc 1, 39–49, 56).

Motiv de slăvire a celor dumnezeieşti şi de mulţumire pentru binefacerile primite de poporul ales al Vechiului Testament, trecerea Mării Roşii – simbol al mării acestei vieţii – devine o biruinţă a naturii divino-umane, o salvare a tuturor neamurilor, cum se arată la începutul Paraclisului: Apa trecând-o ca pe uscat şi din răutatea egiptenilor scăpând, israeliteanul striga: Izbăvitorului şi Dumnezeului nostru să-i cântăm... Nu vom înceta a spune minunile Sale nici noi, căci: Am auzit, Doamne, taina rânduielii Tale, am înţeles lucrurile Tale şi am preaslăvit dumnezeirea Ta. „De multe ispite fiind cuprinşi”, de rele, de scârbe şi de nevoi, avem totuşi nădejdea biruinţei prin mijlocirea Maicii Domnului, comoara de tămăduiri și acoperământul celor străini, întărirea şi izbăvitoarea tuturor celor ce aleargă şi îi cer ajutor: Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi; sârguieşte că pierim sub mulţimea păcatelor, nu întoarce pe robii tăi deşerţi, că pe tine singură nădejde te-am câştigat! Ea este Împărăteasă şi Doamnă, Maica Luminii şi Născătoarea celui Viu, Izvorul Bunătăţilor, ca Născătoarea Celui Bun, adâncul de milostivire, ca Maică a Celui Milostiv – „lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea”, cum spune una dintre rugăciunile euharistice. Este Preasfânta, Curata, binecuvântata, mărita, stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria, ca în Megalynarul Sfintei Liturghii. Este povăţuitoarea tinerilor, mângâierea maicilor întristate şi bucuria celor născătoare de fii, întărirea călugărilor şi a celor ce în curăţie vieţuiesc în ascuns, veselia cea tainică a văduvelor şi sprijinul bătrâneţilor, dar şi mustrătoarea cea aspră a celor ce i-au greşit.

Este „stareţa gândurilor”, şi a caselor, şi a mânăstirilor şi a munţilor marilor înălţimi, şi a celor ce umblă pe mare sau prin văzduh, şi a celor ce trăiesc prin pus­tiu, fiind cea dintâi dintre isihaşti. Ea răstoarnă planurile şi meşteşugirile diavolilor, împiedică revărsarea apelor şi mulţimea cutremurelor, opreşte mânia lui Dumnezeu, care cu dreptate se pornește asupra noatră din când în când, şi chiar poate schimba sensul unei Judecăţi, cum frumos spunea Mitropolitul Bartolomeu Anania în comentariul scenei Deissis.

Este apărătoarea sau avocata celor nedreptăţiţi şi va mărturisi pentru noi înaintea lui Hristos, pururea fiind rugătoare pentru toţi. Ea este maica rugăciunii, cea plină de har, care s-a învrednicit de atâta mărire, încât se arată cea dintâi în cinstire după Sfânta Treime, căreia îi spunem: Slavă Ţie!

De aceea, şi cântările sale încep cu săltătorul, netrupescul şi atotcuprinzătorul: Bucură-te!...

Bucură-te, Fecioară preacurată...; Bucură-te, cinstitul sceptru al Împăratului Hristos...; Bu­cură-te, uşa cerului şi rugul cel nears...; Bucură-te, lumină a toată lumea...; Bucură-te, bucuria tuturor...; Bucură-te, casa Domnului...; Bucură-te, scăpare...; Bucură-te, ceea ce eşti sfeşnic de aur...; Bucură-te, Preacurată, care eşti slava creştinilor...; Bucură-te, Marie, Maica lui Hristos Dumnezeu.

Deşi este mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, laudele sale se încheie cu o cerere de mijlocire către toţi sfinţii şi către puterile cereşti, ca unii ce sunt împreună rugători: „Toate oştile îngereşti, Înaintemergătorul Dom­nului, cei doisprezece Apostoli şi toţi sfinţii, împreună cu Născătoarea de Dumnezeu faceţi rugăciuni ca să ne mântuiască pe noi!”

Al doilea Paraclis

Ce se cântă alternativ cu primul, în timpul Postului Adormirii Maicii Domnului (o zi unul, o zi celălalt), facere a împăratului Teodor Duca Lascaris.

În cazul Paraclisului Mare al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – al treilea în buchetul muzical –, apare tipărit doar canonul, celelalte părţi fiind comune cu Paraclisul Mic. Textul a fost pus pe note prin traducere literală, cu tropare din varianta grecească actuală şi megalinarii uşor modificate sau întregite, potrivit metodei „Mângâietorului comun”, după care au fost compuse toate canoanele-paraclise, multe din ele deja înregistrate pe compact disc, spre a fi accesibile. După obişnuitul început, cele dintâi stihuri aduc slavă Maicii Domnului, pomenind câteva profeţii şi minuni din istoria mântuirii, mărturisind apoi învăţătura de credinţă a Bisericii, potrivit căreia cinstirea sfinţilor merge la Dumnezeu: Cel ce vă primeşte (se înţelege şi vă cinsteşte) pe voi, pe Mine Mă primeşte (şi Mă cinsteşte); şi cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte (şi cinsteşte) pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Mt 10, 40).

Evacea din Adam te-a închipuit;Moise prorocul de demult te-a închipuit pe tine, zicând: Rug însufleţit eşti...” şi nears de focul dumnezeiesc, nor uşor, cădelniţă de aur, toiag din rădăcina lui Iesei, sfeşnic împărătesc, corabie a facerii din nou, tron şi chivot al manei cereşti, cortul în care Cuvântul, coborând cerurile, S-a sălăşluit şi pe tine scară cerească lesne-suitoare oamenilor te-a arătat. Daniil prorocul munte prea înalt şi piatră netăiată te-a închipuit; uşă şi poartă închisă te-a văzut Iezechil, Isaia, dănţuind, a strigat: Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu... Şi David te-a lăudat oarecând în psalmi, împărăteasă preafrumoasă te-a numit, iar apoi s-au rugat către tine mai multe Marii, şi glasul Cuvioasei Mariei Egipteanca l-ai auzit. Pe bolnavul slăbănogit l-ai vindecat, pe femeia care se ruga ai înviat-o spre a se spovedi şi zapisul boierului l-ai scos cu puterea ta, iar Aglaida striga şi ea ca oarecând Arhanghelul Gavriil: „Bucură-te...!”.

„Pe Unul din Treime, Care S-a născut din Tatăl mai înainte de veci, pe Acela L-ai născut, Maică prealăudată, cu nespusă minune prin umbrirea Sfântului Duh. Pentru aceasta cu glasul lui Gavriil, strigăm ţie: Bucură-te, cea prin care răsare bucuria...; Bucură-te, cea prin care piere blestemul...; Bucură-te, mântuirea pământenilor...,” și toate cele ce urmează şi le puteţi citi alternativ, mai ales acum, în postul dedicat Adormirii Maicii Domnului.

În plan duhovnicesc, Maica Domnului este apărătoarea dreptei credinţe, păzitoarea dogmelor părinteşti, cea care cu înţelepciune taie eresurile, ea însăși fiind locaş sfinţit şi Templu al Duhului Sfânt, fără prihană şi născătoare de fii, cum spune Sfântul Clement Alexandrinul: „O singură Fecioară este Maică. Îmi place să o numesc Biserică” (Pedagogul, Bucureşti, 1938).

Rolul cel mai de preţ al Paraclisului, absolut de necontestat, experimentat, este taumaturgic (vindecător), căci el e tunetul ce alungă întunericul şi vindecă rănile deznădejdilor celor mai cu neputinţă de vindecat. Loviţi cu sunet - „zgomot” - intristările de netrecut ale sufletului, cum spunea Sfântul Diadoh al Foticeii, şi veţi simţi o îndulcire de neînchipuit, unindu-vă cu dorul celor de Sus!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!