Paravanul de sticlă

Dan Cârlea, 06 Mai 2008

▲ Iată cum este înţeleasă reglementarea audio-vizualului românesc în acest moment. Am priceput: deci explicitul trebuie mascat pe jumătate, în aşa fel încât să-l subliniem, şi implicitul îngrozitor să-l amplificăm ▲

Este cert că, într-o societate civilizată, orice activitate care priveşte mai mult decât un individ trebuie reglementată, însă discuţia începe de la modalitatea de a reglementa. Ai deplină libertate, pe de o parte, în forul tău interior şi, pe de altă parte, în camera ta, singur, cu jaluzelele trase, atâta timp cât ceea ce faci nu deranjează pe alţii.

Dacă stabilim ca firească reglementarea raporturilor dintre minimum doi indivizi, atunci cu atât mai mult trebuie să acceptăm controlul comunicării prin mass-media. Până aici, toate bune. Problemele apar când devin tot mai evidente şubrezimile bazei etice şi psihologice pe care sunt fundamentate regulile de funcţionare ale mass-media. Să luăm, de pildă, televiziunea: de la o vreme, există obligaţia ca peste fiecare ţigară pe care şi-o aprinde o persoană care este filmată să fie aşezată la montaj o pată de ceaţă numită blur. Pată care nu numai că nu ascunde actul, nu numai că este total împotriva oricăror estetizări regizorale, dar mai şi subliniază ceea ce se întâmplă. Adică, în loc să se vadă o persoană care fumează, cum poţi vedea peste tot, remarci o persoană care ar trebui împiedicată să fumeze, care este arătată cu un deget dojenitor, de blur. Adică le spui copiilor, căci presupun că ei sunt vizaţi de acest act cu valenţe educative atât de adânci şi complexe: uitaţi-vă copii, nenea sau tanti asta fumează, dar voi nu trebuie să vedeţi tot, că e interzis şi urât, ei fac un lucru ruşinos, care trebuie ascuns. Adică aduci şi atingere imaginii oamenilor, sugerând că ei fac ceva reprobabil. Ei sunt răi că fumează, noi suntem buni, că nu fumăm. Aceasta este sugestia subtilă. Despre eficienţa metodei, ce să mai vorbim…

Cine sunt geniile care au conchis că difuzarea filmării unui om care fumează este mai dăunătoare pentru formarea tinerei generaţii decât cearta permanentă dintr-un cuplu şi ameninţările cu diverse obiecte agricole este greu de aflat.

Cert este că la o emisune în care, vezi-doamne, un consilier matrimonial (care până mai ieri, la o altă emisiune, era specializat în copii) trebuie să găsească pârghiile de armonizare a soţilor, cei doi îşi vorbesc absolut mizerabil, atât de rău încât se aude un bip la câteva propoziţii. Şi când nu se aud bip-uri se folosesc termeni ca „fă“, „român spurcat“ - care, apropo, văd că nu are valenţă rasistă în accepţiunea nimănui - „mă-ta“, şi tot felul de alte jigniri domestice împănate cu ameninţări cu sapa şi grebla. Dar se pune blur pe ţigara bărbatului care zvârle cu bulgări de pământ după soţia care îl provoacă tot timpul - că doar se filmează, nu? Circul grotesc dintr-o familie nu este considerat vătămător pentru dezvoltarea unui tânăr, ţigara e problema. Iată cum este înţeleasă reglementarea audio-vizualului românesc în acest moment. Am priceput: deci explicitul trebuie mascat pe jumătate, în aşa fel încât să-l subliniem, şi implicitul îngrozitor să-l amplificăm. Adică ai voie să mă înjuri, să mă spurci jumătate de oră, toată ţara să vadă asta, dar la fiecare vorbă din lista cu interzise să pui bip şi să blurezi ţigara fumegândă. Foarte interesant.

De fapt, toată logica după care sunt făcute regulile cărora se supun cei din presă - în cazul nostru presa care goneşte după rating - răspunde unei nevoi preventiv defensive: de a se putea da ce vrea vulgul, dar de a nu putea fi tras nimeni la răspundere morală.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!