Reportaj
Părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni

Părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni

Dumitru Manolache, 23 Mai 2011

Puţini sunt pustnicii din Carpaţi despre vieţile cărora mai există cineva care să poată depune mărturie. Unul dintre ei este părintele Arsenie Praja, cunoscut mai degrabă sub numele de "pustnicul din Apuseni". Părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, care i-a fost ucenic, ne-a povestit câteva amintiri şi ne-a oferit câteva fotografii. Uneori retras departe de lume, alteori coborât printre oameni, părintele Arsenie Praja este dovada vie că măsura sfinţeniei poate fi atinsă chiar şi-n rătăcitele noastre timpuri.

Apusenii au rămas, cu certitudine şi-n zilele noastre, o tainică vatră de pustnicie. Din necunoscute trecuturi, aici au existat şi încă există, chiar dacă despre ei, noi, trecătorii zgomotoşi prin vremuri, nu ştim nimic sau nu vrem să mai aflăm, părinţi care, retraşi prin văgăunile munţilor, răspund într-un mod desăvârşit chemării lui Dumnezeu la sfinţenie. Ei duc mai departe peste veacuri o tradiţie unică, inconfundabilă, o trăire în vederea lui Dumnezeu. De la aceşti pustnici răzbat până în vieţile noastre, conectate la modernitatea care-L înghesuie sau Îl vrea alungat pe Creator din propria-I Creaţie, frânturi de viaţă, modele de moralitate şi, cine ştie, dacă nu cumva datorăm rugăciunilor lor răbdarea lui Dumnezeu.

Fie şi numai conştientizarea existenţei acestor din ce în ce mai puţini părinţi, astăzi, ar fi de-ajuns pentru a ne bucura, simplu, de Înviere. De straiele de lumină în care ne-a îmbrăcat Învierea lui Hristos, pe care ei o văd şi o trăiesc atât de direct, de intim şi profund.

Spre marele nostru câştig, totuşi, de la părintele Arsenie Praja, pustnicul din Apuseni, ne-au rămas câteva fotografii aproape şterse, o carte, amintiri şi foarte puţini martori care l-au cunoscut. În rândurile care urmează, cu ajutorul lor, îi vom creiona, pe măsura modestelor noastre puteri, chipul şi dimensiunea trăirii şi lucrării lui. Căci avva Arsenie purta cu el "moştenirea dumnezeiescului dar al isihiei, ca Binecuvântare transmisă de la avva Neofit Pustnicul", cel despre care avem cunoştinţă că, la rându-i, purta din pustnic în pustnic, în veşnicie, tradiţia creştinării ultimului preot dac de către Sfântul Andrei, după cum aveam să aflăm cu ceva ani în urmă din scrierile părintelui Ghelasie de la Frăsinei, ucenic şi el al pustnicului Arsenie Praja.

Rugăciunea, somnul şi pâinea pustnicească

Ziua de 1 decembrie 1948 a fost clipa în care Dumnezeu a făcut ca părintele Nicodim Dimulescu, de la Mănăstirea Crasna, judeţul Prahova, novice pe atunci în cele ale vieţii monahale, să-l întâlnească pe "fratele Aurel Praja" la Mănăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni. Din momentul acela, viaţa i s-a schimbat şi tot ceea ce a urmat l-a avut ca făclie pe acest minunat părinte.

"Îl priveam pentru prima oară cu admiraţia şi dragostea sinceră de copil, dar, datorită căldurii sufleteşti cu care mă primise, mă uitam la dânsul nu ca la un om pe care abia l-am cunoscut, ci ca la cineva foarte apropiat", mărturiseşte acesta în cartea pe care i-a dedicat-o, intitulată "Părintele Arsenie Praja pustnicul".

Şi iată cum arăta viaţa ascetică a acestui pustnic, ce-şi canonea trupul şi-şi curăţa simţurile, pregătindu-şi înlăuntrul pentru ca Domnul să-şi facă acolo sălaş: purta un palton rupt la poale, fără nasturi, încins cu o sfoară de cânepă, ce avea mai multe noduri, iar la gât ceva ce fusese cândva un fular. Avea pantaloni gri, din lână, zdrenţuiţi la glezne, iar pe deasupra, un fel de şorţ, dintr-o bucată de preş, legat în jurul mijlocului cu o sfoară. Umbla mereu cu capul descoperit şi-ntotdeauna, indiferent de vreme, desculţ. Sărăcăcioasa-i îmbrăcăminte purta peste tot urmele ascultărilor sale: var, mortar, vopsele.

Mânca totdeauna numai zarzavaturi şi fructe, iar în posturi, fără ulei. În lungile lui retrageri din lume prin Cheile Râmeţului se hrănea, mai mult ca sigur, după "bucătăria în pustie", pe care o cunoştea transmisă pe cale orală printre asceţii din Apuseni, de pustnicul Neofit Carpatinul, care a trăit pe la anul 1.000 şi care o ştia şi el din moşi-strămoşi: verdeţuri şi fructe de pădure, pâine din cereale zdrobite, făcute ca o cocă ce se usca la aer şi soare, zisă pâine pustnicească. Spunea părintele Ghelasie că, în mod tradiţional, pâinea pustnicească devenise o "lege a pustnicilor". Cine nu mânca această pâine nu putea sta în pustnicie, ori slăbea înainte de vreme şi se îmbolnăvea, ori "strica" viaţa sfântă a pustniciei.

Când se afla în mănăstire, "fratele Aurel", cum îi spunea la început părintele Nicodim Dimulescu, dormea îmbrăcat, având drept pat un scaun obişnuit, cu rezemătoare, iar când dispărea prin bordeiele din munţi, se odihnea direct pe pământ sau pe piatră. În biserică, stătea şi se ruga "lângă uşă, în picioare, cu capul puţin aplecat în faţă şi cu amândouă mâinile împreunate la piept".

Traista cu cărţi, agheasmă, cruce şi fir de busuioc

Părintele Arsenie nu vorbea prea mult. S-a aflat totuşi despre dânsul că se născuse în 1911, în satul Cheia Râmeţului, într-o familie cu stare mijlocie, având trei fraţi şi o soră. La 18 sau 19 ani, a plecat din sat, a vizitat mai multe mănăstiri şi duhovnici, întâlniţi "atunci când aveam mare nevoie de sfatul lor", după cum mărturisea uneori. În 1940, s-a întâlnit cu părintele Evloghie Oţa, sosit de la Sfântul Munte Athos, alături de care s-a stabilit la Mănăstirea Râmeţ, aflată în paragină, pustiită de catolici cu vreo 200 de ani în urmă.

În cartea sa, părintele Nicodim Dimulescu vorbeşte despre avva Arsenie ca despre un "doctor fără de arginţi", "un văzător cu duhul", care nu judeca pe nimeni, se ferea de lauda oamenilor, de la care nu primea niciodată nimic, care se ruga plângând, care respecta rânduielile, bun şi generos, în preajma căruia ţi se năştea în suflet "o fericire nemaiîntâlnită". Un părinte care, deşi nu făcuse şcoală, citea din Psaltire, Ceaslov şi Molitfelnic, de care nu se despărţea niciodată, cunoştea slujbele pe de rost şi avea o mare evlavie la Sfântul Ghelasie de la Râmeţ, despre care povestea lucruri necunoscute, "păstrate de către popor, din tată-n fiu", dar şi despre "alte descoperiri". Iubea natura, apa anumitor izvoare, pe care le considera sfinte, şi se ocupa de bolnavii psihic care ajungeau în mănăstire, de epileptici şi îndrăciţi. Era calm şi blând, dar şi dur, mai ales cu cei care mistificau "adevărul de credinţă", vorbea cu zel, mai ales despre trei păcate: avortul, fumatul şi beţia, având un respect aparte pentru sfinţi, cruce, biserică, icoană, anafură, moaşte, apostoli etc.

După câţiva ani petrecuţi în mănăstire, a primit binecuvântarea stareţului să se retragă "la linişte" în peşterile şi colibele din stâncile din preajma mănăstirii. Mai mult ca sigur practica rugăciunea minţii, dar nu-i plăcea să recunoască. Vorbea însă cu ardoare despre ea, spunând că "şi dracii ar deveni iarăşi îngeri dacă ar rosti această rugăciune".

În traista în care îşi purta cele trei cărţi mai avea o cruce de lemn, un fir de busuioc, o sticluţă cu agheasmă şi un fir de cimbru. Nu rupea niciodată vreo floare, pentru că ele ne vorbesc "despre bunătatea nemărginită şi despre măreţia lui Dumnezeu". Se ruga foarte mult, plângând, mai ales noaptea, când se afla în chilie, în genunchi în faţa icoanelor, în şoaptă, la lumina candelei.

Părintele acorda o importanţă deosebită rugăciunii spontane, pe care o recomanda spunând: "O mulţime de oameni au ajuns sfinţi fără să fi pus mâna pe vreo carte, din cauză că nu aveau cărţi, iar alţii pentru că nu ştiau carte, dar neîncetat vorbeau cu Dumnezeu prin rugăciuni alcătuite de ei pe loc".

"În 1945 sau 1946, părintele a săpat o peşteră în pământ, undeva pe deal, între tufele de brădişor, în partea de nord, nu departe de mănăstire, şi aici mergea deseori noaptea pentru a se linişti şi a se ruga. Această peşteră s-a păstrat mulţi ani sub denumirea de Peştera Pustnicului", îşi aminteşte părintele Nicodim în cartea sa. Acolo se mai duceau şi alţi călugări, mai puţin pregătiţi pentru ispite, dar nu rezistau noaptea şi se întorceau speriaţi în mănăstire, deoarece "dracii au căutat să vă sperie, să vă înfricoşeze, ca să nu vă mai rugaţi", cum le spunea avva Arsenie, căci "pustnicia înseamnă luptă corp la corp cu diavolul".

La Mănăstirea Poşaga, Securitatea şi Sfântul Ghelasie

Pe la începutul anilor â50, împreună cu părintele Ghedeon, a ridicat Mănăstirea Poşaga care, în scurt timp, a atras lume din toată zona Munţilor Apuseni. Din 1953, Securitatea a început să supravegheze activitatea misionară a părintelui Arsenie Praja, iar în iunie 1954 a fost arestat la Turda, fiind anchetat cu duritate. A fost mutat apoi la Cluj şi, după un timp, în urma rugăciunilor la Sfântul Ghelasie, a fost eliberat în mod miraculos, împreună cu ceilalţi arestaţi din lotul Poşaga.

Din această dură perioadă a vieţii lui rămâne memorabil episodul petrecut în celulă cu nişte ehovişti, pe care părintele a reuşit să-i facă mai toleranţi faţă de ortodocşi, dându-i unuia dintre ei porţia sa zilnică de ceai, pentru a se putea vindeca de o boală gravă de rinichi.

La începutul Postului Sfintelor Paşti din 1955, întors la Mănăstirea Râmeţ, a fost călugărit, devenind părintele Arsenie, apoi hirotonit diacon, apoi preot, primind imediat duhovnicia.

O tulburare născută în obştea Râmeţului a făcut ca să fie alungaţi călugării din ea, unii ajungând în puşcării, alţii prin alte mănăstiri, iar părintele să se retragă în casa părintească. Maicile care fuseseră aduse în locul lor au fost şi ele izgonite mai târziu, în urma decretului 410 din 1959.

În sat, iarăşi pribeagul pustnic din Apuseni a început să umble îmbrăcat modest, cu cizme de cauciuc în picioarele-i goale, cu un palton vechi pe timp de iarnă, iar vara, cu un pardesiu decolorat, purtând pe cap o pălărie ponosită, indiferent de anotimp. Din această perioadă datează o fotografie pe care o reproducem şi noi.

Niciodată însă nu a rupt legătura cu Mănăstirea Râmeţ, care devenise cabană cu restaurant, iar chiliile, camere de cazare pentru turişti. Venea adesea şi se ruga în vechea biserică, lua apă de la izvorul de sub Sfânta Masă şi pleca pe drumurile lui, printre stâncile Râmeţului. Se întâlnea cu părintele Dometie Manolache, care slujea în biserica parohială de mai jos de mănăstire, cu care discuta despre vremurile trecute.

Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea într-o colibă de lângă casa părintească, făcută de el aproape de pădure. Aici veneau credincioşii să-i asculte sfatul. Şi tot aici venea şi părintele Nicodim să-l întâlnească, sosirile lui fiind cunoscute în mod tainic, din vreme, de către avva Arsenie.

S-a retras la Crasna pentru pustnicia veşniciei

În 1967, părintele Nicodim Dimulescu s-a stabilit la Mănăstirea Crasna, din judeţul Prahova, împreună cu părintele Ghedeon Bunescu, unde avea să se aşeze, definitiv, în ultima parte a vieţii sale şi părintele Arsenie Praja, în 1973, în luna ianuarie, după ce s-a întors din Moldova, de la părintele Pahonie.

Bolnav şi slăbit, refuzând zile la rând medicul ("Nu avem noi aici pe Doctorul cel Mare?", le răspundea el părinţilor care îl implorau să accepte consultul unui specialist), părintele Arsenie şi-a trăit ultimele zile aici pe pământ spovedindu-se şi împărtăşindu-se de două-trei ori pe săptămână.

Dăruit de Dumnezeu cu harul vedeniei, pustnicul şi-a aflat din timp momentul plecării la ceruri, spunându-le zâmbitor părinţilor care îl îngrijeau că îi vor face pomană cu "fripturi şi cozonac", căci "vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos".

Şi, într-adevăr, în Vinerea Mare, din 1973, după-amiază, înduplecat de fraţi, se lăsă consultat de medicul Ioan Maciu, de la Slănic Prahova şi acceptă să fie internat în spital. În Sâmbăta Sfintelor Paşti, a plecat într-un car cu fân, tras de doi boi, întins pe un covor şi învelit cu o plapumă, spre centrul satului Schiuleşti, de unde l-a preluat o salvare spre spitalul din Slănic. Părea liniştit şi împăcat cu tot, chiar vesel, de toată lumea credea că se va ridica şi întoarce la chilia sa.

Minunata Înviere, acolo unde moartea se crede stăpână

E noaptea Paştelui. Clopotele bisericilor din Slănic anunţă Învierea. Sora Sofia, care îl însoţeşte pe pustnicul din Apuseni la spital, se apleacă spre pustnic şi-i spune tare, în ureche: "Părinte, auziţi clopotele de Înviere? Hristos a Înviat!" "Părintele, cu ochii închişi şi cu glas stins, îi zice: "Da. Adevărat a Înviat Domnul!" Acesta a fost ultimul cuvânt al părintelui, peste câteva minute dându-şi obştescul sfârşit, ţinând în mână lumânarea aprinsă, întocmai ca în noaptea de Înviere."

"Acesta a fost deci Paştele cel mult aşteptat şi mult proorocit de părintele, despre care tot spunea, fără ca noi să ne dăm seama de ce, "Vine el Paştele". Şi a venit!..", povesteşte ucenicul său, Nicodim Dimulescu, în cartea sa, simţindu-se în vorbele cuvioşiei sale cristalul de sare al lacrimilor ţintuit în colţul ochilor.

Pustnicul din Apuseni a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Crasna, după rânduiala călugărească, îmbrăcat în haine de călugăr. Neavând cămaşa de călugărie, căci nu şi-o luase când a venit la Crasna, a fost îmbrăcat în cămaşa ucenicului său Nicodim, care, în clipele acelea, i-a spus: "Părinte Arsenie, îţi dau cămaşa mea de călugărie, dar te rog să mijloceşti la Dumnezeu ca să-mi ajute să merg la Sfintele Locuri, ca să primesc şi eu botezul Iordanului scăldându-mă în el, iar cu cămaşa aceea să mă înmormânteze şi pe mine".

Părintele Arsenie i-a împlinit această rugăciune fiului său duhovnicesc.

Astăzi, pustnicul din Apuseni doarme somnul de veci alături de părintele Ghedeon Bunescu, fratele său de nevoinţă. Somnul lui este străjuit de o sfântă cruce din piatră pe care scrie: "Ieromonah Arsenie Praja, decedat la 30 aprilie 1973. Etate 63 de ani", iar mai jos, următoarele cuvinte: "Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă" (Ioan, 5, 24).

Într-adevăr, pustnicul Arsenie Praja s-a mutat din moarte la viaţă, şi aşa cum i-a lăsat testament unui alt ucenic al său, părintele Gheorghe Ghelasie de la Frăsinei, aflăm şi noi ceea ce el, cu siguranţă, vedea: "Va coborî din munte şi din peşteri lucrarea cea de taină a isihiei, până în inima oraşelor, şi mulţi tineri, aparent neştiutori, se vor trezi cu tărie la o viaţă de duh asemănătoare celui din vechime. Minunată va fi această Înviere tocmai acolo unde moartea se crede stăpână! Duhul Cel Prea Sfânt îţi va arăta Puterea mai presus de toate... Îţi las binecuvântarea isihiei, pe care

s-o ţii aprinsă în propria candelă, ca o scânteie din care să se aprindă multe altele. Nu te întreba să desluşeşti cum va fi această minune. Lucrarea cea de taină a isihiei va fi taina viitorului lumii noastre. Istoria ce vine va fi cea mai teribilă confruntare dintre Lumină şi întuneric, dintre Duhul Vieţii şi al morţii. Dar puterea Luminii va fi atât de mare, încât va depăşi toate legile fireşti. Fă-te părtaş la această mare aprindere duhovnicească a Lucrării de taină..."

Şi pustnicul Arsenie din Apuseni s-a făcut părtaş, părtăşindu-ne şi nouă din puterea Luminii, făcându-ne să spunem, cu mare speranţă şi seninătate, asemenea lui: "Vine el Paştele şi o să fie şi mai frumos!"...


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!