An omagial
Părintele Dimitrie Bejan sau despre temniţa făcută rai

Părintele Dimitrie Bejan sau despre temniţa făcută rai

Ioan Bușagă, 29 Octombrie 2017

O viață în detenție, cu torturi aproape zilnice, dar cu bucurii sufletești pe care puțini oameni le pot avea. Aceasta este ceea ce a trăit părintele Dimitrie Bejan, unul dintre cei mai puternici mărturisitori români din timpul comunismului. Nevoința și bucuria sa le-a mărturisit prin viu grai tuturor celor care îi căutau sfatul și le-a așternut în volumele memorialistice „Bucuriile suferinței”, „Vifornița cea mare”, ca mărturie vie pentru cei care caută să fie cât mai aproape de sfințenia lui Dumnezeu, precum el însuși a fost.

Părintele Dimitrie Bejan s-a născut în ziua pomenirii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26 octombrie), a anului 1909, la Hârlău, judeţul Iaşi. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” din Iași, apoi, în paralel, cursurile Facultății de Teologie din București și ale Facultății de Istorie a Universității din București (1931-1935), pe care le-a absolvit cu calificativul „Magna cum laude”. A fost trimis la studii în Ierusalim și la Atena, iar la revenirea în țară a fost numit asistent universitar la catedra lui Nicolae Iorga și, în același timp, a predat cursurile de istorie la Liceul de fete „Carmen Silva” din Capitală. A fost inclus în campania de cercetare sociologică a lui Dimitrie Gusti în Basarabia, iar în anul 1938 a fost hirotonit preot. Când a fost hirotonit, la îndemnul Mitropolitului Tit Simedrea, s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i dăruiască o harismă și a spus: „Dă-mi, Doamne, să slujesc frumos, cu credință și cu lacrimi, ca să câștig cât mai multe suflete”.

A creştinat sute de ruşi pe când era în Siberia

Râvna sa cea mare pentru slujirea Domnului Hristos l-a întărit ca, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, să se înroleze voluntar preot militar cu grad de maior și să facă misiune prin locurile devastate nu atât de război, cât mai ales de regimul bolșevic ateu, care a persecutat Biserica Ortodoxă Rusă până aproape de nimicirea ei. Astfel, pe niște meleaguri fără Dumnezeu, fără episcopi și preoți, părintele Bejan a botezat sute de ruși, iar nași de botez erau ofițerii și soldații români. Lucrarea misionară, alături de alți preoți români, nu a durat mult, fiindcă în 1942 a fost luat prizonier la Stalingrad, apoi deportat în Siberia, la Mănăstirea Oranki, transformată în lagăr. În acest loc, bolșevicii au martirizat 11.000 de călugări, adunați de la mănăstirile din întreaga Rusie, pentru că nu au acceptat ideologia ateistă. În 1948, după cinci ani de detenție și muncă în lagăr, a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova. Părintele Dimitrie Bejan, pentru că știa legislația internațională a drepturilor omului, a cerut judecarea sa în România. Pe actele sale de repatriere au fost men­ționate următoarele cuvinte: „Are mare putere de convingere, fiind mare dușman al comunismului”.

La revenirea în țară, i s-a cerut să sprijine ideologia socialismului ateu, însă cum putea să fie el, preotul Dimitrie Bejan, un apostol al minciunii? Astfel, statornicia sa în credința ortodoxă și în apărarea drepturilor poporului român i-a adus condamnarea la 9 ani de închisoare și de reeducare. Calvarul detenției din România a început la Jilava, apoi la Văcărești, Aiud, Canal, Minele Cavnic (1948-1956). Apoi a fost deportat în satul Răchitoasa din Bărăgan (1956-1958) și din nou condamnat la alți 8 ani de închisoare, și anume la Aiud (1958-1964).

Înfometați, schingiuiți, bătuți până la leșin, cei întemnițați erau mai mult „umbre decât oameni, candidați pentru alte cimitire” , dar în temnițe, mai mult decât la școlile de teologie, părintele Dimitrie Bejan, alături de mulți alți mărturisitori, a învățat că a fi creștin cu adevărat nu este atunci „când mâncăm colivă, ci când te lovește și nu te doare…”

„Toți suntem bătuți zilnic, dar cea mai grea suferință cade pe capul celor ce purtau lanțuri. Când coloana iese din sala de mese, în icnelile bătăușilor și-n fuga disperată a omului încolțit de fiare, altă coloană, pe lângă zidurile ­bisericilor, intră la masă, în același ritm, pe sub aceleași ciomege. Un cor dimineața, altul la prânz și al treilea seara; în curtea Zarcăi e chin de iad; înjurături, lovituri în plin, vaiete. […] Pe acest drum (n.r., al suferinței), tot mai luminos îmi apare idealul ultim, mântuirea. Iar pe acest drum, pornești ispășitor recunoscându-te păcătos. Plătești pentru tine și pentru neam. Te ridici pe tine, ridici și neamul. Purificat prin suferințe. Fericiți vom fi noi și neamul, dacă Dumnezeu ne va accepta ispă­șirea. Când idealul nostru luminos se va realiza, înseamnă că Dumnezeu ne-a primit jertfa și ne-a iertat”.

I-a părut rău că a părăsit pușcăria

E greu de înțeles cum au rezistat torturii zilnice cei care au fost întemnițați, dar un singur lucru este cert, și anume că acelei terori i-au supraviețuit numai cei care, în mod paradoxal, și-au asumat acea cumplită suferință nedreaptă și i-au dat un sens mântuitor. „Treci foarte ușor peste toate când crezi în Dumnezeu. Eu nu am putut să mă îndoiesc vreodată de existența lui Dumnezeu. Eu nu pot concepe să te îndoiești de prezența lui Dumnezeu și simțeam prezența aceasta. La Jilava mă băteau pentru că predicam în fiecare zi în celulă viețile sfinților. Eu eram deprins cu munca din celelalte lagăre rusești. Aici era mai aspru în acea vreme, dar mi-am făcut datoria. Foarte mulți frați ortodocși și-au făcut datoria și mulțumesc lui Dumnezeu că am iertat pe toți din suflet. Trebuie să accepți suferința. Dacă nu o accepți și murmuri, te îm­potrivești lui Hristos și este inutilă suferința. Cu harul lui Dumnezeu nu simți, nu te doare nimic. Este Cineva Care stă lângă tine. Am făcut muncă de mină și canal și n-am pățit nimic. [...] Parcă pluteam, parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine”.

Părintele Dimitrie Bejan a fost eliberat în preajma zilei de 23 august 1964, deși mai avea de executat încă 18 ani de detenție. „M-am uitat în urmă la poarta pușcăriei și am început a plânge. Aș fi voit să mor acolo! […] Ne părea rău că am părăsit pușcăria; ne învățasem cu ea. Ne părea normală viața de pușcăriaș cu greutățile ei, dar și cu bucuria îmbăierilor spirituale pe care le-am cunoscut în lagărele rusești și pușcăriile românești. Am plecat fericiți acasă. Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare rușine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni și haine murdare. «De unde vii?», m-a întrebat. «Vin din rai», i-am răspuns. «Nu vezi că strălucesc?» Eram așa de fericit! […] Acolo am fost puri. Ne rugam și răbdam cu nădejde la Dumnezeu”.

După ceva timp de la eliberarea sa, a fost numit preot la Ghindăoani, judeţul Neamț (1965-1970), iar datorită bucuriei slujirii Domnului Hristos, după atâta timp, slujea Sfânta Liturghie zilnic și ținea ușa bisericii deschisă tot timpul. Așa a ajuns vorba la Securitate că la biserica din Ghindăoani „se face pelerinaj”, cum ironic afirma unul dintre frații lui întru slujirea la Sfântul Altar. Din cauza intrigilor a fost transferat la Buhăceni, judeţul Botoșani (1971), apoi pensionat forțat, cu domiciliu obligatoriu în casa părintească din Hârlău, păzit permanent de un agent de Securitate până în anul 1989. Chiar și în așa-zisa libertate, torturile au continuat, însă părintele Dimitrie Bejan i-a iertat pe toți. Securitatea a încercat și să-l otrăvească cu sodă caustică, însă mila lui Dumnezeu s-a arătat încă o dată biruitoare. „Aproape 50 de ani am fost lipsit de libertate. Dar eu dau slavă lui Dumnezeu pentru toate! Ce am făcut? Am făcut și eu ce poți să faci: m-am închinat și eu cum am putut. […] Să n-o faci pe fudulul în rugăciune… Tot timpul să te umilești. «Acesta sunt, Doamne! Gol». […] Rugăciunea reprezintă legătura noastră permanentă cu Dumnezeu. Plecăm de la «Doamne, ajută-ne!», până la Psalmul 50. La toate rugăciunile, mai grele sau mai ușoare, să fie apartenența inimii în totalitate la ceea ce spune graiul”.

În anii după anul 1990 până la trecerea sa la Domnul (21 septembrie 1995), părintele Dimitrie Bejan a rămas la casa sa din Hârlău, primind cu multă dăruire de sine pe cei care căutau un sfat duhovnicesc și împlinind ceea ce și-a propus în momentul hirotoniei sale: „Dă-mi, Doamne, să slujesc frumos, cu credință și cu lacrimi, ca să câștig cât mai multe suflete”.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!