An omagial
Părintele Galeriu.  Nu doar profesor,  ci și educator

Părintele Galeriu. Nu doar profesor, ci și educator

Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, 18 Noiembrie 2018

În acest an binecuvântat, 2018, aniversăm cu emoţie şi recunoştinţă atât Centenarul Marii Uniri, cât şi al naşterii părintelui Constantin Galeriu, coincidenţă fericită care a generat o expresie de mare frumuseţe, rostită frecvent mai ales în rândurile enoriaşilor Parohiei „Sfântul Silvestru”: „Părintele Galeriu – de un leat cu Neamul”. Născut în ziua de 21 noiembrie 1918, în Răcătău-Răzeşi, judeţul Bacău, cel care avea să devină una dintre personalităţile de frunte ale Bisericii noastre a parcurs un itinerar vocaţional admirabil, mai întâi ca elev, student şi doctorand strălucit, mai apoi ca preot şi profesor jertfelnic.

Viaţa şi slujirea părintelui Galeriu sunt cunoscute în cercuri tot mai largi, atât în ţară, cât şi în afara ei. Însă, aşa cum se întâmplă de­seori în cazurile marilor personalităţi, odată cu datele şi informaţiile biografice reale, îşi fac loc şi unele care sunt departe de adevăr. Între acestea, opinia grăbită că părintele Galeriu poate fi recunoscut ca preot, predicator şi duhovnic de excepţie, dar nu la fel şi ca profesor. Opinie nu doar grăbită, ci şi falsă. De aceea, considerăm o datorie elementară să facem clarificările cuvenite.

Avea darul de a te elibera de rutina scolastică

Simion Mehedinţi, savant geograf şi ilustru pedagog creştin, recunoaşte şi descrie trei trepte ale dascălului: belferul, profesorul şi educatorul (Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie, Ed. A.R., 1992, p. 189 ş.u.). Primul este numit „vătaf peste copii”, al doilea „slujbaş al şcolii”, iar al treilea „părintele tineretului”. De numele celui dintâi se leagă metode şi atitudini total nepedagogice, primitive, între care bătaia, limbajul violent, jignirile, siluirea pentru memorizare absurdă, care duc, de fapt, la reprimarea personalităţii copilului. „Profesorul” este o treaptă superioară „belferului”, dar nu eficientă în totalitate: predă şi examinează respectând metodologia, dar neimplicându-se afectiv. Este insul rece, care-şi „face datoria”, căruia nu i se poate reproşa nimic oficial, dar care, în final, nu convinge. Educatorul, în schimb, este chipul pedagogului ideal, părintele tineretului, pentru că întruneşte şi armonizează în fiinţa lui însuşiri esenţiale din punct de vedere intelectual şi etic. Este, în fapt, personalitatea care se inspiră consecvent din Personalitatea Celui mai mare Educator al omenirii, Iisus Hristos, despre care acelaşi Simion Mehedinţi mărturiseşte: „Nu poate fi vorba nici de exagerare, nici de ipocrizie când afirmăm că Iisus a fost Cel dintâi şi Cel mai mare educator al omenirii şi adevăratul mântuitor al copiilor” (Ibidem, p. 216). Descriind caracteristicile personalităţii educatorului, Mehedinţi enumeră apoi câteva dintre calităţile acestuia: iubire de părinte, darul de a pătrunde în sufletul învăţăceilor, ştiinţa de a se face plăcut, optimismul, tăria de caracter. Spre finalul paragrafului, nominalizează şi câteva trăsături negative, care-l exclud irevocabil din rândurile educatorilor: lipsa iubirii (dispreţul faţă de elevi sau studenţi), ambiţia, vanitatea (egoismul) şi falsitatea (minciuna).

Ei bine, părintele Galeriu nu a fost „profesor” în sensul comun, didacticist, ci educator, în toată puterea cuvântului. Să ne amintim că latinescul „educo” înseamnă, originar, „a scoate din, a creşte, a ridica”, în procesul învăţământului înţelegând a-l ridica pe discipol din ceaţa ignoranţei şi a-l călăuzi pe cărările luminoase ale ştiinţei şi ale bunelor purtări. Pe noi, foştii săi studenţi şi doctoranzi, ne-a scos dintr-o anumită stare, sufocată de rutina scolastică, şi ne-a crescut până la punctul în care noi înşine am fost receptivi şi râvnitori.

„Verba docent, exempla trahunt” (Cuvintele învață, exemplele atrag)

Dintr-un noian de exemple posibile care pot confirma vocaţia de educator a părintelui desprindem doar câteva, acum. Nu peste multă vreme, însă, va fi publicat un volum omagial care va cuprinde articole şi studii cu detalii biobibliografice prezentate la simpozionul „Părintele Profesor Constantin Galeriu – predicator harismatic şi preot misionar. Evocare la împlinirea a 100 de ani de la naștere” (12-14 nov. a.c.), organizat de Facultatea de Teologie din București, în colaborare cu Parohia „Sfântul Silvestru” şi cu Asociaţia „Părintele Galeriu”. Pe moment amintim, fie şi fragmentar: atitudinea părintelui la orele de curs; felul de a preda şi modul de examinare; comunicarea cu studenţii. Senin la faţă, blând, răbdător şi mereu cu vorbă bună, părintele Galeriu făcea notă distinctă între profesorii din anii studenţiei noastre. Sau, cum auzim uneori despre câte cineva: un profesor „atipic”. Nu am auzit vreodată să rostească vreun cuvânt greu, jignitor, la adresa cuiva ori să pedepsească vreun student pentru inerentele greşeli specifice tinereţii. „Predarea” era, de asemenea, „altfel”: nu dicta pagini întregi, aşa cum procedau majoritatea profesorilor, ci vorbea liber, suficient de rar cât să notăm ceea ce ni se părea esenţial (amintim că nu existau manuale ori cursuri tipărite ca acum). Examinarea, fie scrisă, fie orală (în cazul rostirii predicilor), era cât se poate de îngăduitoare, părintele urmărind ce ştie studentul, nu ce nu ştie, ori ce nu-şi aminteşte. Notarea generoasă, de asemenea, având grijă – după propria-i mărturisire de peste ani – să nu producă răni... Prefera să „greşească” în favoarea celui examinat, nu în defavoarea lui. Specific şi îmbucurător la orele părintelui era faptul că ne permitea să adresăm întrebări, cât mai multe întrebări, la care era deosebit de receptiv şi plin de solicitudine să răspundă. Aici dădea curs, parcă, dorinţei mărturisite de Constantin Noica în „Jurnalul filosofic” (1944): „Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva?...” (Reedit. Humanitas, 1990, pp. 7-8).

Amvonul şi Catedra – binomul binecuvântat

Preotul şi predicatorul jertfelnic Constantin Galeriu era dublat, astfel, de magistrul blând, răbdător, afabil, îndatoritor, bun şi afectuos. Aducea la catedră toată experienţa liturgică şi duhovnicească, iar în predica de la amvon, bogăţia frumuseţilor teologiei academice. În cursuri, în predici, în cărţi şi studii, dar şi în miile de convorbiri cu oameni din toate categoriile sociale, întâlnim o sumedenie de „apoftegme”, una mai frumoasă decât alta, care, odată cu utilitatea didactică şi pastorală, pot constitui oricând materiale de mâna întâi pentru o antologie de cugetări, maxime sau proverbe marca „Galeriu”. Ca de pildă: Pot să renunţ, dar nu pot să refuz; nimic întâmplător, totul proniator; nu mă supăr decât pe propriile mele păcate (către tineri, viitori soţi:) feciorie până la Altar, fidelitate până la moarte; adresaţi întrebări, nu mă supăr: nu aveţi voi atâtea întrebări câte răspunsuri am eu; am publicat puţin, pentru că dau drumul foarte greu cuvântului scris; binele face puţin zgomot, zgomotul puţin bine; binele creează, răul distruge; cu reteveiul se aruncă numai în pomul care face roade (cu referire la loviturile pe care cei muncitori le primesc din partea celorlalți); omul se realizează pe trei dimensiuni: prin propria lui zidire, după chipul lui Dumnezeu, prin opera sa şi prin urmaşi – fii sau ucenici...


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!