Documentar
Părintele Petre Vintilescu, renumit profesor de teologie practică

Părintele Petre Vintilescu, renumit profesor de teologie practică

Printre profesorii de teologie care s-au remarcat în domeniul liturgicii şi al cultului creştin în general evidenţiem personalitatea părintelui Petre Vintilescu ca slujitor, teolog şi cărturar. Teologia liturgică românească l-a avut promotor în desfăşurarea activităţilor de îndrumare şi explicare oferite pentru înţelegerea a tot ceea ce înseamnă slujbă, rânduială tipiconală, istorie şi explicare a cultului creştin, pastoraţie, artă creştină, îndeosebi sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

Părintele Vintilescu îşi trage obârşia din zona Argeşului, născându-se din familie de preot, în localitatea Cătăneasca, la data de 25 septembrie 1887.

Studiile de teologie le-a început în anul 1900 la Seminarul Inferior de la Curtea de Argeş, terminându-le trei ani mai târziu. A urmat Seminarul Central din Bucureşti pe care l-a terminat în anul 1907. A continuat cursurile superioare de Teologie la Facultatea din Bucureşti pe care absolvit-o în anul 1911 după obţinerea licenţei; apoi cursurile doctorale, obţinând titlul de doctor în teologie în anul 1926.

Slujirea sacerdotală

A slujit ca preot la biserica din localitatea Răteşti-Furduieşti din judeţul Argeş între anii 1911-1914. În localitatea Piteşti a slujit timp de trei ani la Biserica "Maica Precista" până în anul 1917; apoi a fost preot paroh la Biserica "Sf. Ioan Botezătorul", un singur an de zile.

După încetarea activităţii la Piteşti, părintele a slujit timp de 32 de ani, din 1928 şi până în 1940, la Biserica "Sfinţii Voievozi" din Bucureşti, atâta timp cât şi-a desfăşurat activitatea profesorală.

Cu o perioadă de concediu, a slujit din luna ianuarie 1932 şi până în august 1933 la Paris în cadrul Bisericii şi Comunităţii ortodoxe române.

Ca slujitor al Sfântului Altar a fost hirotesit cu rangul de iconom stavrofor.

A predat religia în localitatea Piteşti, atât la Şcoala normală unde pentru o perioadă de timp a fost director, dar şi la Liceul de fete între anii 1919 şi 1928. A fost ales membru în cadrul Episcopiei Argeşului, iar mai apoi, preşedinte al Consistoriului eparhial şi revizor eparhial. A fost protoiereu al Argeşului de Jos, iar mai târziu, consilier cultural.

După toate aceste slujiri în Episcopia Argeşului, a venit la Bucureşti, unde, de la 1 februarie 1928, a fost numit profesor agregat la Catedra de liturgică şi pastorală în cadrul Facultăţii de Teologie. În anul 1930, la 1 aprilie, a fost numit profesor titular la aceeaşi catedră, unde a activat până la 1 martie 1950, când s-a pensionat pentru limita de vârstă. În perioada dintre 1936 şi 1938 a suplinit la Catedra de drept bisericesc.

Amintim că a fost unul dintre profesorii care i-a avut ca studenţi pe cel care a fost patriarh al Bisericii Ortodoxe Române - Teoctist Arăpaşu, care, în anul 1945, a absovit Facultatea de Teologie din Bucureşti primind calificativul "Magna cum laude" pentru susţinerea lucrării de licenţă în cadrul Catedrei de liturgică (sub îndrumarea directă a părintelui Petre Vintilescu).

Facultatea de Teologie din Bucureşti l-a avut în funcţia de conducere ca decan, în două perioade: 1 decembrie 1938 - 8 octombrie 1940 şi 3 septembrie 1946 - 4 decembrie 1948.

Legat de activitatea sa la Facultatea de Teologie din Bucureşti, subliniem ajutorul oferit alături de profesorii preot Badea Cireşanu şi preot Ioan G. Coman, părintelui Teodor M. Popescu care a fost transferat de la Facultatea de Teologie din Chişinău la Bucureşti, pentru a preda la Catedra de istorie bisericească universală.

Din anul 1954 şi până în 1966, părintele a fost ales preşedinte al Consistoriului Central Bisericesc.

În anul 1974 la Bucureşti, în ziua de 12 iunie, părintele profesor Petre Vintilescu se adăugă "lumii cereşti" lăsând "lumii pământeşti" comori şi valori teologice de bază.

Publicaţiile, dovadă a acribiei de cărturar şi scriitor devotat

Activitatea părintelui a avut ca extindere pentru următoarele generaţii slujirea cuvântului în literă, o literă vie rămasă în învăţăturile sale tipărite.

Asupra celor două tipărituri editate la Bucureşti de către Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române şi tipărite la Tipografia Institutului Biblic, anume revistele "Studii Teologice" şi "Ortodoxia", a avut o contribuţie majoră, pentru că a fost unul dintre iniţiatorii acestora, alături de alţi profesori de teologie. Pe tot timpul apariţiei acestor reviste, a editat numeroase articole, studii şi comentarii care şi astăzi sunt contribuţii de informare şi aprofundare teologică, liturgică, pastorală, misionară, socială şi spiritualitate creştină.

A adăugat numeroase articole în revistele de specialitate: "Păstorul Ortodox" şi "Adevărul Bisericesc" apărute la Piteşti, "Buletinul" Eparhiei Argeşului şi "Biserica Ortodoxă Română".

Dintre lucrările de bază scrise enumerăm câteva pe care le considerăm extrem de preţioase: "Cultul şi ereziile" (teză de doctorat), Piteşti; "Misterul liturgic" - scris pe timpul când era profesor agregat, "Contribuţii la revizuirea Liturghierului român. Proscomidia. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur"-studiu şi text, "Liturghiile bizantine privite istoric în structura si rânduiala lor", "Însemnări pentru o nouă ediţie a Liturghierului", "Liturghierul explicat", "Preotul în faţa chemării sale ca păstor al sufletelor. Capitole de Teologie pastorală indirectă", "Spovedania şi duhovnicia", "Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântare bisericească.

A revizuit integral Liturghierul românesc care a apărut în patru ediţii (în anii: 1956, 1967, 1974, 1980).

Dintre articolele publicate, evidenţiem însemnătatea adusă asupra studiilor despre "Troparul Ceasului al III-lea", în care arată importanţa acestuia înainte de rostirea Epiclezei; "Cântarea poporului în Biserică în lumina Liturghierului", unde subliniază că realizarea participării credincioşilor la cântarea în comun constituie una dintre principalele performanţe ale activităţii pastorale; "Culoarea vinului pentru Sfânta Euharistie", în care precizează că în cadrul Bisericii Ortodoxe Române nu este adusă vreo dispută legată de culoarea vinului întrebuinţat la Sfânta Liturghie pentru că Scriptura nu menţionează culoarea vinului utilizat la Cina cea de Taină, dar întrebuinţarea vinului roşu era răspândită încă din vechime. Totuşi simbolismul culorii roşii a vinului este acela al sângelui. Credinţa ortodoxă nu condiţionează culoarea roşie, ca nu cumva să fie materializat într-un fel sau altul actul Jertfei liturgice ca jertfă spirituală sau slujbă cuvântătoare. Toate nuanţele de vin sunt vrednice pentru a fi întrebuinţate la Jertfa liturgică "Funcţiunea eclesiologică sau comunitară a Liturghiei" e o altă lucrare, ce reliefează Liturghia ca bază a conştiinţei creştine de comunitate şi mediu al unităţii de conştiinţă şi de gândire; "Elemente de istoria artei creştine" cuprinde şi elemente despre arhitectura religioasă creştină.

Liturghia ca mediu al unităţii de conştiinţă şi de gândire

"Întemeiată în primul rând în sfera supranaturalului prin legătura Duhului, comunitatea prinde trup şi ajunge sensibilă şi în mediul extern. Ea devine perceptibilă pentru puterile naturale ale sufletului şi prinde un început de consistenţă în manifestările lor, prin mijlocirea credinţei, care, în funcţiunea eclesiologică a Liturghiei, reprezintă unul dintre principalele ei resorturi. Credinţa este cel dintâi gest sau act, prin care se arată activă voinţa noastră de a se alătura şi de a consimţi la acţiunea unificatoare a harului divin. Pentru ca harul Sfântului Duh să ne pătrundă, să locuiască în noi şi să ne înmembreze în organismul Bisericii, trebuie să ne înfăţişăm unificaţi prin credinţă în una şi aceeaşi dispoziţie sufletească.

În aspectul ei văzut şi extern, Biserica este comunitatea celor care se unesc în mărturisirea publică a aceleiaşi credinţe. Manifestarea credinţei într-o formulă comună de mărturisire numită de obicei "simbol de credinţă" reprezintă un acord în resorturile adânci ale cugetării şi, deci, o bază solidă a comunităţii în domeniul spiritului mai întâi...

Unificarea sensibilă a lumii se face prin unificarea crezului, adică prin acceptarea aceloraşi adevăruri, care angrenează adâncimile fiinţei umane. Prin însuşi caracterul său substanţial de a fi unic, de a fi unul singur, adevărul asigură realizarea unităţii şi universalităţii Bisericii. Adevărul creştin, fiind revelat, este prin el însuşi cosmic, adică destinat tuturor.

Slujba bisericească uzează de o largă şi variată expunere a dogmelor de credinţă, pe care le infuzează cu tehnica specifică Liturghiei, combinată din poezia şi melodia imnelor, din stilul sentenţios al lecturilor şi parfumul ieratic al rugăciunilor.

Liturghia apropie pe credincioşi într-o unitate de conştiinţă şi de gândire prin dogmele privitoare la adevărurile fundamentale în legătură cu omul, cu păcatul şi cu mântuirea, dar mai ales cu Dumnezeu, principiul unităţii sociale.

Secretul unirii dintre oameni se găseşte tocmai în ceea ce-i leagă sau îi uneşte cu Dumnezeu". (Din volumul "Funcţiunea eclesiologică sau comunitară a Liturghiei", Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1946)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!