Documentar
Părintele profesor Ştefan Slevoacă, un model de predicator din secolul trecut

Părintele profesor Ştefan Slevoacă, un model de predicator din secolul trecut

Răzvangeorge Topală, 28 Februarie 2010

În literatura bisericească, prin cărţile tipărite sau articole şi predici publicate, părintele profesor Ştefan Slevoacă a constituit un reper al luminii învăţătoreşti în Biserică. A fost apreciat pretutindeni pentru vocaţia sa de bun predicator, dar mai ales pentru râvna şi dragostea slujirii sale, ca profesor, dar şi ca liturghisitor la sfântul altar. Părintele Slevoacă se încadrează în lista predicatorilor secolului al XX-lea, înscris cu multă cinste în bibliografia omiletică românească. Născut la începutul secolului al XX-lea, care a cuprins cele mai dificile perioade privind misiunea creştină, părintele Slevoacă demonstrează că slujirea devotată pentru Dumnezeu şi Biserică nu poate fi nicidecum învinsă, ci ea reuşeşte să dăinuie.

Preocuparea intensă pentru studiile teologice

Părintele Ştefan Slevoacă s-a născut pe data de 6 octombrie 1912 în comuna Botoşana, judeţul Suceava. Studiază la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi“ din Rădăuţi între anii 1923-1930, după care, urmează cursurile studenţeşti la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi între anii 1930-1934, împlinindu-şi specializarea „Omiletică“, dar şi „Studiul Noului Testament“; urmează şi cursurile speciale de la Facultatea de Teologie Catolică din Viena în anul 1937. Mai târziu, continuă cu studiul doctoratului în anul 1938 şi obţine titlul de „Doctor“ în Teologie la Facultatea Ortodoxă din Cernăuţi (care va fi mutată la Suceava între anii 1942-1948). Datorită acestor preocupări cărturăreşti telogice, părintele este numit, după câtva timp, asistent la catedra de Teologie Morală, iar între anii 1942-1948 este director al Internatului Teologic de la Facultatea din Cernăuţi.

Slujitor al sfântului altar

În anul 1935 teologul Slevoacă Ştefan este hirotonit preot la Biserica „Sfânta Parascheva“ din Cernăuţi, iar în anul 1938 mitropolitul de atunci îl numeşte preot predicator la Catedrala mitropolitană din Cernăuţi. Datorită ocupării Bucovinei de către trupele sovietice în anul 1944, părintele Slevoacă îşi desfăşoară activitatea preoţească la diferite parohii din Suceava şi Câmpulung-Moldovenesc. Astfel, între anii 1948-1960 slujeşte la parohia „Adormirea Maicii Domnului“ din Câmpulung-Moldovenesc, iar între anii 1960-1969 slujeşte la parohia „Vama“ din judeţul Suceava.

Pentru calităţile sale deosebite, calităţi atât sufleteşti, dar şi intelectuale, patriarhul Justinian îl numeşte preot misionar în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din Statele Unite ale Americii, la Detroit. Se cunoaşte faptul că, din anul 1900, în această zonă existau mai multe familii de români. Aici slujeşte timp de opt ani, între 1969-1977, după care se retrage la pensie, revenind în ţară şi stabilindu-se în Buzău. Şi aici, la Buzău, părintele Slevoacă slujeşte cu mult devotament sacerdotal, atât la Catedrala episcopală de atunci, cât şi la slujbele arhiereşti misionare din cadrul eparhiei. În ultima vreme este nelipsit de la slujbele oficiate în Paraclisul „Bisericuţa copiilor“ de lângă Catedrala „Sfântul Sava“, care pe vreme aceea era în construcţie.

După toate aceste frumoase împliniri în slujba Bisericii, ca preot de parohie şi preot misionar, ca scriitor iscusit al cuvântărilor de învăţătură, părintele Slevoacă trece la Domnul la vârsta de 86 de ani, fiind înmormântat în Buzău, la Cimitirul Eroilor.

Specificul predicilor

Fiecare scriere captivează cititorul la fel cum fiecare predică rostită de părintele a captivat orice ascultător. Predicile sale duceau către o altă atmosferă şi determinau în mod sigur împlinirea cuvântului dumnezeiesc. Stilul predicilor este extrem de atrăgător. Specificul predicilor se datorează ilustraţiilor cu pilde şi istorioare din Sfânta Scriptură, din istorie şi realitatea vieţii. Aceste lucruri actualizează fiecare scriere a părintelui.

Într-una din cărţile sale, părintele Slevoacă mărturiseşte că a încercat de fiecare dată să înfăţişeze credincioşilor învăţătura bine închegată şi întemeiată solid. A încercat să potrivească predicile cu specificul şi nevoile sufleteşti ale credincioşilor. Forma a vrut să fie cât mai simplă şi cât mai clară. Chiar dacă la „Catedrala din oraş“, cum o numeşte părintele, erau mulţi intelectuali, s-a ferit de graiul pretenţios, greoi şi abstract. Vorbirea simplă este înţeleasă şi de intelectual, dar şi de omul simplu. A căutat vorbirea care să fie pricepută de toţi. Oriunde a aflat o cugetare adâncă, o icoană luminoasă, un gând înaripat, le-a cules, le-a prelucrat şi întrebuinţat cât mai potrivit. Izvoarele acestor frumoase istorioare şi cugetări au fost luate din Sfinţii Părinţi şi din câteva opere scrise în limbile: italiană, germană şi franceză.

Pregătirea pentru căsătorie

„Familia!... Ce aşezământ dumnezeiesc! Cuvânt scump nouă, tuturor. Zicem «familie» şi înaintea ochilor noştri apar chipurile de neuitat ale părinţilor care ne-au născut şi crescut... Zicem «familie» şi ne gândim la fraţii şi surorile în mijlocul cărora ne simţim atât de bine.

Familia este căminul cald în care bărbatul şi femeia se împărtăşesc de roadele binecuvântării lui Dumnezeu şi de marile bucurii ale vieţii. Familia este leagănul scump al omenirii, în care se dezvoltă, ca nişte flori în lumina soarelui, vlăstarele tinere ale neamului. Familia, în sfârşit, este patria în mic de a cărei tărie şi sănătate depind vigoarea şi viitorul patriei celei mari, a naţiunii...

S-a zis cu drept cuvânt că familia este cea dintâi şi cea mai importantă celulă a societăţii omeneşti. Dar celula aceasta îşi are duşmanii săi... Sunt patimile urâte, fărădelegile şi năravurile care se arată la tot pasul: neînfrânarea, divorţul, lepădarea pruncilor, educarea greşită a copiilor.

Se ştie că temelia vieţii de familie o alcătuieşte actul căsătoriei. Prin acest act, două persoane libere, bărbat şi femeie, se angajează să vieţuiască în comun, să se ajute întreolaltă, să nască prunci şi să se bucure de toate drepturile pe care le stabilesc legile firii şi ale societăţii.

Dar după cum la o construcţie se trasează mai întâi, se sapă şi se aşază fundaţiile, aşa la o căsătorie trebuie să se asigure condiţiile materiale şi morale pentru ca acea unire dintre soţi să fie tare şi să-şi atingă scopurile. Asta înţelegem noi prin «pregătirea pentru căsătorie».

Când tinerii se pregătesc pentru marele act al vieţii - căsătoria -, părinţii lor trupeşti şi sufleteşti trebuie să-i povăţuiască în toate chipurile, pentru ca viaţa lor viitoare să le asigure fericirea.

Iată care sunt cele mai importante lucruri pe care trebuie să le aibă în seamă cei care vor să întemeieze o familie:

Viitorilor soţi li se va cere mai întâi etatea potrivită pentru a se angaja în viaţa conjugală. Omul este liber să se căsătorească sau să rămână necăsătorit. Iar pentru căsătorie se cere o vârstă anumită, când puterile trupeşti şi sufleteşti să fie capabile a împlini îndatoririle vieţii în comun. Etatea cea mai bună trebuie considerată acea stabilită de Codul familiei. Dar pentru mai multe motive se recomandă încheierea căsătoriilor între 18 şi 30 de ani, când tinerii şi-au asigurat mijloacele de trai independent de ale părinţilor, când au câştigat destulă experienţă şi cunoştinţă de viaţă.

Se cuvine datoria de a chibzui bine şi a cerceta îndelung caracterul persoanei de care vrei să-ţi legi viaţa. Căsătoria este un angajament pentru viaţa întreagă, un lucru mare, o taină dumnezeiască şi ea nu poate fi lepădată cum arunci o floare după ce s-a veştejit.

Un alt lucru foarte important de care trebuie să se ţină seama este sănătatea mirilor.

Motivele alegerii viitorilor soţi trebuie să fie o altă grijă deosebită în vederea căsătoriei. Motivul cel dintâi - am zice unicul motiv - care trebuie să-i călăuzească pe cei ce doresc să păşească pe drumul cel frumos, dar plin de răspundere al căsniciei este iubirea. Când zic «iubire» nu ne gândim la atracţia simţurilor... ci avem în vedere acea afecţiune sfântă şi curată, gata de jertfă pentru binele aproapelui. Se cere o iubire care nu se caută pe sine, ci urmăreşte mulţumirea şi folosul celuilalt...Atracţia simţurilor trebuie supusă iubirii sufleteşti. În căsătorie, înţelegerea sufletească ţine locul pe care-l au rubinele în mecanismul unui ceas.

Legea care trebuie să stăpânească viaţa tinerilor înainte de căsătorie este fecioria, adică abţinerea de la orice întinăciune, păstrarea parfumului tinereţii. Ei trebuie să rămână până la altar curaţi, neprihăniţi, adevărate temple ale Duhului Sfânt.

Prin căsătorie se împart binecuvântările lui Dumnezeu asupra lumii şi se sfinţesc izvoarele vieţii. Temelia căsătoriilor fericite, precum şi ruina celor nefericite se află în sufletele băieţilor şi ale fetelor, şi anume în anii tinereţii lor.

Scrie în Cartea Sfântă despre tânărul Tobit că Dumnezeu l-a ajutat să-şi afle într-o ţară îndepărtată o fată de neam bun, pe care şi-a ales-o să-i fie soţie. Tobit a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat, iar socrul lui a adăugat şi el glas de rugăciune.

Iată o pildă frumoasă care ne arată cum înţeleg oamenii evlavioşi logodna şi căsătoria ce-i urmează - un dar al cerului acordat celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi fac voia Lui“.

(Volumul „Făclii pentru dreapta credinţă. Predici“, apărut la Editura Episcopiei Buzăului, 1985)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!