Documentar
Părintele Teofil Părăian, monahul bucuriei

Părintele Teofil Părăian, monahul bucuriei

„Sunt mare pentru cei ce mă ascultă, sunt mic pentru cei ce nu mă ascultă şi sunt de nimic pentru cei ce mă ocolesc“. Iată în puţine cuvinte cum se definea până nu demult preacuviosul părinte arhimandrit Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, plecat de curând dintre noi. Vrednicul de pomenire mitropolitul Antonie Plămădeală spunea despre părintele Teofil că atunci „când vorbeşte oamenilor nici nu îţi dai seama că el nu vede. E atât de aproape de problemele omului, de problemele cu care e confruntat, de nevoile pe care le are. El parcă ştie totul, parcă înţelege totul, parcă are soluţii pentru toate cazurile care îi vin înainte“. De acum înainte încă un rugător pentru poporul român s-a adăugat în ceata slujitorilor lui Dumnezeu din ceruri.

Părintele Teofil s-a născut la data de 3 martie 1929 în satul Topârcea din apropiere de oraşul Ocna Sibiului, primind la Botez numele de Ioan. A fost primul dintre cei 4 copii ai familiei de plugari Ioan şi Elisabeta. A intrat în viaţa conştientă fără vedere.

Orbirea, această ştirbire, cum spunea părintele Teofil, a adus mare supărare părinţilor. „După ce au văzut ei că nu pot să fac ceea ce fac alţii, după ce mi-au spus de atâtea ori, când eram copil: «Mă’, nu poţi, că nu vezi!», au umblat pe unde-au umblat, pe la doctori şi pe la preoţi, pe la mănăstiri, şi nu s-a mişcat nimic în viaţa mea, pentru că, zic eu acum şi am zis de atâtea ori şi voi zice până la sfârşitul vieţii mele şi-n veşnicie, că aşa a binevoit Dumnezeu. Am venit în lumea aceasta cu ştirbire, am venit în lumea aceasta cu îngrădire, am venit în lumea aceasta cum m-au ştiut toţi cei din vremea când eram eu copil. Dumnezeu s-o odihnească pe mama bună, a zis odată către mine: «Draguâ nieu, nici nu ştii tu câtă supărare am avut noi când tu erai copil. Nu ştii cât am fost noi de supăraţi»“. Dar supărarea a trecut, şi părintele completează că „Aşa a vrut Dumnezeu, şi n-au vrut oamenii aşa. Şi au trebuit să ducă părinţii crucea, însă eu mai puţin. De ce? Pentru că eu, dacă m-am pomenit în lumea asta, m-am pomenit în lumea aceasta aşa şi am învăţat de la ceilalţi oameni că nu-s ca ei. Când voiam să arăt ceva, cuiva din jurul meu, doream să pună mâna pe ce-i arătam eu, pentru că eu aşa înţelegeam, aşa cunoşteam lucrurile, punând mâna. Şi zicea: «Nu trebuie să pun mâna, pentru că eu văd. Tu nu vezi».“

„Am învăţat cu mâinile“

Între anii 1935-1940 a urmat cursurile Şcolii primare pentru nevăzători din Cluj-Napoca. În anul 1942 a continuat studiile la o Şcoală de nevăzători la Timişoara. Părintele mărturisea că „lucrările scrise le băteam la maşina de scris. În 1942 am scris pentru prima dată la maşina de scris. Eu nu pusesem niciodată mâna pe o maşină de scris, dar ştiam cum se scrie, ştiam metoda de scris“. Până în anul 1948 a urmat cursurile liceale la un liceu teoretic pentru văzători din Timişoara. Spunea că „Am învăţat la şcoală ce-am putut învăţa la şcoală, să citesc cu mâinile. Mai şi râd eu cu unii când este vorba despre cum am învăţat franceza, germana, engleza, cum am învăţat esperanto, cum am învăţat? Şi eu zic: Cu mâinile. Am învăţat cu mâinile şi mi s-a dus în cap învăţătura prin mâini, nu prin ochi, cum se duce învăţătura la cei mai mulţi oameni“. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca de la care deprinde Rugăciunea minţii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“, rugăciune pe care continuă să o exerseze încă înainte de a intra în monahism. Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu.

Drumul spre Facultatea de Teologie

Părintele Teofil a avut încă din pruncie apropiere de cele dumnezeieşti. „M-am trezit, aş putea zice, cumva în biserică. Am avut o dorinţă de a sluji lui Dumnezeu, de a fi în societatea oamenilor care Îl mărturisesc pe Dumnezeu, care se manifestă cu credinţa lor“, mărturisea părintele în volumul „Cine sunt eu?“

La Facultatea de Teologie din Sibiu a fost primit de mitropolitul Nicolae Bălan, iar între timp l-a cunoscut şi pe părintele profesor Teodor Bodogae, care preda Istoria Bisericească Universală şi care a intervenit pentru părintele Teofil. Mitropolitul i-a dat aprobarea, dar i-a spus că preot nu îl poate face. Pe tot parcursul cursurilor mitropolitul l-a ajutat atât moral, cât şi material. Părintele Teofil „a acceptat situaţia. Şi ceva mi se pare foarte curios, mărturisea el. Eu am văzut lucrarea lui Dumnezeu în aceasta. În 1948, când s-a făcut reforma învăţământului, mitropolitul ştia că cineva care studiază teologia nu poate avea o întrebuinţare decât în cadrul Bisericii. Era prevăzută treaba aceasta. Eu am zis: Domnule, dacă nu mă pot face preot, fac teologia şi văd eu ce fac după aceea. În orice caz n-o să fie fără rost faptul că am făcut teologia“. Părintele a studiat cu acribie şi a depus o muncă asiduă pentru a deprinde învăţătura vie şi mântuitoare. După finalizarea cursurilor, părintele i-a făcut o vizită mitropolitului pentru a-i mulţumi. Mitropolitul l-a întrebat cu ce scop a făcut teologia, la care părintele Teofil a răspuns: „Am vrut să-mi câştig un suport moral pentru viaţă“. Iar mitropolitul l-a întrebat dacă l-a câştigat, iar părintele a răspuns: „Cred că da!“

Hirotonit diacon un „om fără lumină, dar luminat“

După ceva vreme, s-a hotărât să se călugărească, fiind trimis la Mănăstirea de la Sâmbăta. La data de 1 aprilie 1953 a intrat pe poarta mănăstirii. Însuşi părintele mărturisea că „Am venit aici cu bucuria omului care vine într-un loc de bucurie şi de veselie. Într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, într-un loc unde se face slujbă, într-un loc de nădejde, de bine. Când am venit la mănăstire m-am gândit aşa: dacă unul singur aici în mănăstire poate să fie om de treabă, acela vreau să fiu eu. Am luat aminte şi la insuficienţele, şi la imperfecţiunile unora şi altora, dar eu am zis: nu mă interesează ce fac alţii, pe mine mă interesează ce trebuie să fac eu. Şi am făcut ce am putut în situaţia mea şi în condiţiile care au fost la mănăstire, pentru că aici a fost o mănăstire deosebită de mănăstirile obişnuite, mănăstiri şablonizate, să zicem, pe nişte reguli“.

A fost călugărit la data de 15 august a anului 1953, împreună cu încă doi fraţi, primind numele de Teofil. În legătură cu acest nume, părintele mărturisea că „Bunica mea, mama mamei, mama bună, cum îi ziceam noi, mi-a spus odată, că, dacă ar mai fi avut un copil, i-ar fi pus numele Teofil, că aşa îi de drag la Paşti când se spune în Apostol: cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate câte a început a învăţa Iisus... Buna nu mai trăia. În 1952, când eram eu student în anul IV, a murit. Şi m-am gândit: «Mă, dacă bunii i-a plăcut numele acesta de Teofil, ce-ar fi să mă cheme şi pe mine Teofil?»“ Naşul său de călugărie, părintele Irineu Crăciunaş, la slujba călugăriei i-a spus mitropolitului că pe acesta îl cheamă Teofil, şi aşa a rămas. Nume care i-a fost foarte drag părintelui şi care spunea că e o moştenire de la bunica sa.

Într-o vizită în chilia sa înainte de Sfânta Mărie, mitropolitul Nicolae i-a promis că de hram îl va face diacon. Părintele Teofil mărturisea că „părintele Dinu, care era şi el de faţă şi care era stareţul mănăstirii, a zis: «Dar nici nu-i pregătit, n-are liturghier, dar mitropolitul a zis: A, lasă că astea se fac ele toate». N-a mai avut ce zice, s-au retras. Când s-au retras din chilia mea, eu am închis uşa încet, ca să aud ce zic. Mitropolitul, Dumnezeu să-l odihnească, iar a zis un cuvânt, care mi-a rămas, mi s-a aşezat la inimă cu bucurie, anume: „Un om fără lumină, dar luminat“. Cred că pe asta s-a bazat dorinţa lui de a mă face diacon, de a mă hirotoni. Pentru că el atunci mi-a zis: «Nu te ţin mult diacon şi te fac preot. O să fii duhovnic. Şi o să fii concelebrant. Niciodată n-am uitat lucrul acesta»“.

În data de 13 mai 1983, mitropolitul Antonie Plămădeală l-a hirotonit preot, apoi în anul 1986 protosinghel, iar doi ani mai târziu arhimandrit. A fost 7 ani monah simplu, apoi 23 de ani diacon şi tot 23 de ani preot.

Sute de conferinţe şi zeci de cărţi

Părintele Teofil Părăian îşi plasa întotdeauna învăţătura sa întemeindu-se pe cea a Sfinţilor Părinţi ai Filocaliei, care i-au fost prieteni dragi şi cunoscuţi încă din tinereţe. Nu cunoaştem mulţi părinţi care să citeze din memorie cu atâta exactitate pasaje întregi din Scara Sfântului Ioan Scărarul sau din scrierile Sfântului Isaac Sirul. Părintele Teofil nu spunea lucruri originale în cuvântările sale, dar entuziasmul, prospeţimea cu care le oferea ascultătorilor aprindea şi în audienţa care era mereu numeroasă flacăra credinţei şi a trăirii puternice a dragostei pentru Hristos. Dumnezeu şi omul, relaţia între cei doi, este tema fundamentală a discursurilor părintelui de la Sâmbăta de Sus; cum ajunge omul să-L cunoască şi să-L păstreze în suflet pe Dumnezeu, cum aduce închinarea sa Domnului în cadrul Liturghiei, ce înseamnă Liturghia pentru noi, ca slujbă în care ni se comunică Dumnezeu. Începând cu anul 1992, părintele Teofil a susţinut sute de conferinţe, atât în ţără, cât şi peste hotare. A ajuns cu precădere în centrele universitare a căror activitate duhovnicească era gestionată de ASCOR.

Părintele Teofil a fost aşa cum spunea Mitropolitul Ardealului Laurenţiu Streza un „dar al lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, părintele Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, părintele Teofil şi-a întemeiat viaţă pe credinţă şi cultură.

Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale“.

Cărţile părintelui Teofil vin unele în continuarea celorlalte. Ultimele „Gânduri senine“ ale părintelui au fost „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!“…

Rodul acestor „Revărsări de gând“ au fost urmarea îndemnurilor sale: „Să luăm aminte“ la „Vremea bucuriei“, „Să gândim frumos“, să învăţăm „Cum putem deveni mai buni“ şi „Cum să ne facem viaţa cât mai frumoasă“, să ştim cum să trăim „Viaţa în Ortodoxie“, „Ferindu-ne de rău şi făcând binele“, sprijiniţi de o „Credinţă lucrătoare prin iubire“.

Astfel, vom putea deveni „Oameni plăcuţi lui Dumnezeu“, „Oameni ai împărăţiei lui Dumnezeu“, aducând „Daruri din darurile primite“ pentru „Întâlnirea cu Domnul Hristos“. Acestea sunt o parte din cele peste 20 de titluri de cărţi ale părintelui Teofil.

La o întrebare a unui credincios „Părinte, oare în lumea cealaltă vom fi împreună? Oare vom putea să fim împreună şi în lumea cealaltă?“, părintele a răspuns: „Nu se poate să ne despartă Dumnezeu în lumea cealaltă dacă ne-a unit în lumea aceasta. Dacă ne-am simţit bine unii cu alţii în lumea aceasta credem că ne binecuvintează Dumnezeu să fim împreună şi în cealaltă“.

Smerenia şi roadele ei

Ce e smerenia şi cum te poţi păstra smerit?

Smerenia este virtutea care nu se arată, zice Sfântul Isaac Sirul. Smerenia este o virtute care nu se pune în evidenţă, în momentul în care vrei să o pui în evidenţă, să ştii că nu o ai! Smerenia este un har fără de nume, zice Sfântul Ioan Scărarul, un har pe care nu îl cunoaşte decât cel care îl are, şi tot Sfântul Ioan Scărarul zice că dacă nu poţi să demonstrezi prin cuvinte dulceaţa mierii pentru cineva care nu a gustat mierea, tot aşa despre smerenie nu-i poţi vorbi unui om care nu a gustat smerenia.

În orice caz, smerenia are o înfăţişare raţională şi una sentimentală. Înfăţişarea raţională a smereniei este aceea că te supui, te pleci cu mintea la învăţătura Mântuitorului, deci ţii seama de Domnul Hristos şi faci ceea ce a făcut Sfântul Apostol Petru la pescuirea minunată, când Domnul Hristos a zis: Mână la larg şi aruncă mrejele ca să pescuieşti! Şi Sfântul Apostol Petru a zis: Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare! Ei, asta este smerenie! Să faci ce vrea Dumnezeu să faci, ce ţi se spune să faci, să te pleci cu mintea, să nu te ţii ţapăn în faţa unei învăţături pentru că nu ai tu în suflet sau pentru că nu te interesează… să zicem, ci trebuie să te pleci cu mintea şi, dacă te pleci cu mintea, vezi darul lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu. Noi avem, zicea părintele Arsenie Boca, mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie. Smerenia este să te supui fără discuţie, iar lipsa de smerenie se arată în faptul că discuţi cu Dumnezeu, ai mintea care discută cu Dumnezeu. Deci smerenia este să te pleci cu mintea aşa cum s-a plecat Sfântul Petru care a zis „toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins“ Ei, după părerea mea, nu ar fi cazul să mai arunc mreaja în mare dar, pentru că zici Tu, fac lucrul acesta, adică arunc mreaja în mare, şi a văzut pescuirea minunată, pentru că a pescuit mulţime mare de peşti, pentru că L-a ascultat pe Domnul Hristos.

Şi mai există o împotrivire, poate de multe ori în numele smereniei, care s-a întâmplat şi cu Sfântul Apostol Petru la „spălarea picioarelor“. Sf. Ev. Ioan scrie în Evanghelia sa, capitolul 13, că Domnul Hristos a vrut să-i spele picioarele Sfântului Apostol Petru aşa cum le-a spălat şi pe ale celorlalţi ucenici, şi Petru s-a împotrivit şi a zis: „Doamne, Tu să îmi speli mie picioarele?“, deci nu s-a socotit vrednic ca Domnul Hristos să îi spele picioarele, şi atunci Domnul Hristos a zis: „ceea ce fac Eu acum tu nu înţelegi, dar mai târziu vei înţelege“. Şi atunci Sfântul Apostol Petru a rămas pe aceeaşi poziţie de la început şi a zis „Niciodată nu o să îmi speli mie picioarele!“. Domnul Hristos, Care a aşteptat să se lase Sfântul Apostol Petru modelat din pricina smereniei, a zis către el: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine!“. Deci dacă nu te laşi modelat, dacă nu te laşi dăltuit, dacă nu te laşi format de Mine, atunci înseamnă că eşti fără Mine şi atunci nu ai parte cu Mine; ai parte cu Mine atunci când te laşi în voia Mea. Deci ţi-am spus ca vreau să îţi spăl picioarele, deci nu mai discuţi că… lăsaţi, că… dar totuşi…, că ştiţi… Nu se împotriveşte! Smerenia nu se împotriveşte!... Şi smerenia nu are pretenţii. Aşa că poţi cunoaşte că ai smerenie dacă te pleci cu mintea, dacă te simţi atârnat de Domnul Hristos, dacă nu te împotriveşti, dacă n-ai pretenţii, atunci eşti în sfera smereniei, şi Sfântul Isaac Sirul spune că cel care e smerit, acela nu mai caută smerenia, pentru că o are, dar cel care caută smerenia, vrea să o aibă… pentru că încă n-o are!

Pocăinţa şi iertarea

Lucrarea principală în viaţa creştinului este pocăinţa, ea durează până la moarte. Cum trebuie să ne pocăim?

Dragă, pocăinţa este în esenţă părăsirea păcatului; celelalte sunt auxiliare când e vorba de pocăinţă. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte într-un capitol în „Scară“ despre plânsul cel fericit, adică plânsul care nimiceşte răutatea, nu plânsul care nimiceşte râsul, de pildă. Eu sunt de părere că Dumnezeu, când ne cheamă la pocăinţă, nu ne aşteaptă ca pe nişte tânguitori, ci ne aşteaptă ca pe nişte oameni care au trecut de întristare părăsind păcatul, iar pocăinţa e întotdeauna, adică de când mi-am dat seama de treaba aceasta, un mijloc de îndepărtare de păcate, care se realizează în prezent cu faţa spre viitor, nu cu faţa spre trecut. Adică nu cu părerea de rău că am făcut un lucru pe care nu-l mai pot face, ci cu gândul că Dumnezeu ne primeşte, ne aşteaptă, ne iubeşte, ne iartă, că e reprezentat în Pilda fiului risipitor ca tată primitor, care nu i-a dat un canon fiului ce s-a întors când a zis: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta“. Părintele iubitor nu a zis: „Spune de 100.000 de ori aşa, că apoi te iert şi te primesc“, ci l-a primit şi fără asta, nici nu l-a lăsat să spună cât a avut el de gând să spună. Nu a ajuns să spună „primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi“ pentru că tatăl l-a primit ca pe fiul său, nu avea de ce să îşi dorească să fie primit ca unul din argaţi, adică el a crezut că ar fi bine să fie primit ca şi o slugă a tatălui său, dar tatăl său l-a primit dintr-odată ca pe fiul său care a plecat din casa lui, a alergat înaintea lui… Asta e foarte important să reţinem: Tatăl nu l-a aşteptat, nu l-a pus în studiu, nu s-a gândit: „Hai să vedem cum face acesta, cum se manifestă, în împrejurarea dată, că acum ştiu cum s-a manifestat când a plecat, dar să vedem acum cum se manifestă când se întoarce. Nu şi-a pus problema: „De ce?“ Pentru că Tatăl avea inimă de tată, nu avea inimă de cercetător ştiinţific sau inimă de psiholog, ori de psihiatru. A avut inimă de tată.

Inima de tată l-a primit dintr-odată unde îl avea, pentru că atunci când fiul când a plecat din casă, atunci el de fapt nu a plecat din inima tatalui, a plecat numai din casa lui. Şi a ştiut că are un tată cu inimă de tată şi de aceea a zis „mă voi întoarce la tatăl meu“ pentru că a ştiut că din inima tatălui său nu a plecat.

Dacă Dumnezeu ne-a spus pilda aceasta prin Domnul Hristos nu ne-a spus-o informativ, ci ne-a spus-o cu gândul de a avea încredere în Tatăl care ne primeşte, căci Dumnezeu e un tată, nu-i o parodie de tată, ci Tată adevărat, chiar mai tată decăt tatăl pământesc. Spune Domnul Hristos: „Dacă voi răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri cele bune, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri.“ Eu am nişte concepţii în privinţa asta, nu mă găndesc că Dumnezeu gata… stă cu pedeapsa asupra noastră. Nici nu îmi place să mă gândesc că Dumnezeu e pedepsitor. Parcă nu-mi vine să cred aşa ceva.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!