Documentar
† Pimen Georgescu, Mitropolitul Moldovei (1909 1934) / foto: www.fototecaortodoxiei.ro

Participări românești la întruniri ecumenice interbelice

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a intrat tot mai des în legătură cu comunitățile creștine eterodoxe, atât în urma schimbărilor politice și sociale din țările de tradiție ortodoxă, cât mai ales prin răspândirea și creșterea numărului ortodocșilor în diasporă. Spre deosebire de relațiile sporadice dintre ortodocși și ceilalți creștini din secolele precedente, la începutul secolului XX relațiile Bisericilor Ortodoxe cu creștinii eterodocși au fost definite la nivel panortodox.

Primul pas în acest sens a fost întreprins de Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912), care a adresat, la 30 iunie 1902, tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale de atunci o Enciclică patriarhală și sinodală, prin care le solicita avizul în legătură cu „ce trebuie făcut să se întâlnească popoarele ortodoxe în unitatea credinței, dragoste și concordie”. Pe lângă aceasta, înaltul ierarh a solicitat părerea celorlalte Biserici Ortodoxe și în legătură cu situația „raporturilor noastre [...] cu Bisericile Catolică și Protestantă” (pr. Niculae I. Șerbănescu, „Biserica Ortodoxă Română și Mișcarea Ecumenică”, Ortodoxia, XIV, 1962, nr. 1, p. 108). Autorul enciclicii precizează că „în Biserica noastră, unirea cu noi, în credința ortodoxă a acelor Biserici și a tuturor celor care cred în Hristos, este o dorință pioasă și adâncă”. Patriarhul Ecumenic preciza însă că dorința ortodocșilor „se izbește de piedici, fiindcă aceste Biserici se țin de învățăturile pe care s-au întemeiat de demult, ca pe o temelie solidă”, iar „dacă arată dorința, pun astfel de condiții, care pentru noi sunt inadmisibile” (pr. Niculae I. Șerbănescu, p. 108). 

La această enciclică au răspuns Patriarhiei Ecumenice: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă, Biserica Greciei, Biserica Sârbă și Biserica din Muntenegru. La București, Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian (1886-1893 și 1896-1909) a prezentat enciclica Sfântului Sinod al Bisericii noastre, la 9 mai 1903, când s-a adoptat un răspuns oficial prin care se preciza că „dorința noastră este ca toți eterodocșii să vie în sânul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, singura care le poate da mântuirea. Dar dacă aceștia arată dorința cu condiții cu care înțelegerea dogmatică dorită și comuniunea sunt neadmisibile, atunci nu ne rămâne decât să trecem înainte și să veghem și mai departe... ca sfânta noastră doctrină să o păstrăm și să o facem cunoscută - ca și până acum - celor însetați de dragoste și adevăr” (pr. Niculae I. Șerbă­nescu, p. 110). Pe baza răspunsurilor primite, Patriarhul Ioachim al III-lea a publicat, la 12 mai 1904, un răspuns sinodal, prin care a considerat că cea mai potrivită metodă de strângere a legăturilor interortodoxe este cea a unui schimb de scrisori în mod periodic. Cu privire la atitudinea față de Bisericile eterodoxe, Patriarhul Ecumenic a menționat un obstacol în plus față de cele menționate în anul 1902, anume faptul că atât „Biserica Romei”, cât și „mulți protestanți” desfășoară acțiuni prozelitiste de convertire a unor ortodocși la credința lor. În ciuda tuturor greutăților în calea apropierii față de eterodocși, enciclica din 1904 propune ca, pe lângă grija față de propria turmă, Biserica Ortodoxă să nu piardă din vedere pe ceilalți creștini, care „cred în Preasfânta Treime și cinstesc numele Domnului nostru Iisus Hristos în nădejdea că vor fi mântuiți prin Harul lui Dumnezeu”. În acest sens, Bisericile Ortodoxe vor trebui să cerceteze „toate mijloacele care ar putea promova lucrarea unirii tuturor” (Anastasios Kallis, „Auf dem Weg yum Konzil”, Theophano Verlag, Münster, 2013, p. 87). Se contura, astfel, înaintea apa­riției organizațiilor ecumenice internaționale, preocuparea Bisericii Ortodoxe de refacere a unității creștinilor, precum și dispoziția sa de a studia toate mijloacele care ar putea duce la unitate, dar fără negocierea punctelor credinței celei adevărate.

Paralel cu preocupările orto­docși­lor pentru unitatea crești­nilor, au apărut în sânul Bisericilor protestante unele iniția­tive pentru coordonarea activi­tății tuturor creștinilor în favoarea păcii, chiar înainte de Primul Război Mondial. Un exemplu în acest sens l-a dat Arhiepiscopul Nathan Söderblom al Suediei, care a lansat în anul 1914 un apel pentru pace, iar între 14 și 16 decembrie 1917 a organizat la Uppsala o „Conferință bisericească neutră” cu delegați din țări apusene. Astfel a fost lansată „Mișcarea crești­nismului practic” („Viață și acțiune”). În octombrie 1918, arhiepiscopul suedez a adresat Mitropolitului Primat Conon Arămescu-Donici (1912-1918) o scrisoare prin care prezenta principiile acestei mișcări și invita Biserica Ortodoxă Română să adere la ea. Răspunsul pozitiv de la Bucu­rești a plecat la 9 iulie 1919, dar în numele Mitropolitului Moldovei, Pimen Georgescu (1909-1934), locțiitor de Mitropolit Primat, prin care se exprima disponibilitatea de a participa la această mișcare. Între timp însă, anume la 30 aprilie 1919, o delegație a Bisericii Episco­paliene din America a vizitat Biserica Ortodoxă Română, pe care a invitat-o să trimită delegați la o Conferință mondială a Mișcării pentru „Cre­dință și Constituție”, inițiată de această Biserică americană și programată să aibă loc în anul 1920. La data de 30 iunie 1919, Mitropolitul Pimen al Moldovei a scris conducătorilor acestei mișcări că membrii delegației române sunt Episcopii Miron Cristea al Caranse­beșului și Vartolomeu Stănescu, Episcop-locotenent la Argeș. Dar înfruntând unele dificul­tăți, Conferința mondială planificată pentru 1920 a avut loc abia în anul 1927 la Lausanne, în Elveția, iar între timp delegația Bisericii noastre s-a schimbat, președintele ei devenind primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Scrisoarea Mitropolitului Pimen din iunie 1919 este socotită pe drept cuvânt prima adeziune formală a Bisericii Ortodoxe Române la Mișcarea Ecumenică. Biserica noastră, ca și celelalte Biserici Ortodoxe, a participat activ la marile întruniri ecumenice ale celor două mișcări amintite din perioada interbelică.

După al Doilea Război Mondial, Biserica Ortodoxă Română a participat printr-o delegație condusă chiar de întâistătătorul ei, Patriarhul Justinian Marina (1948-1977), la Conferința inter­ortodoxă de la Moscova, din 8-17 iunie 1948. La această conferință s-a hotărât ca Bisericile Ortodoxe prezente să nu participe la Adunarea Generală de constituire a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB) de la Amsterdam, între 22 august și 4 septembrie 1948. Prin absența ei de la această adunare, Biserica Ortodoxă Română întrerupea apartenența sa formală la Mișcarea Ecumenică. Pe parcursul deceniului al VI-lea al secolului trecut, atât Patriarhia Ecumenică - membră a CEB încă din anul 1948, cât și Biserica Rusă, care între timp intrase în legătură cu organizația de la Geneva, au încercat să convingă Biserica Ortodoxă Română să devină membră a CEB, fiecare sub aripa ei. Dar vrednicul de pomenire Patriarh Justinian, păstrând relații frățești cu cele două Biserici Ortodoxe surori, a căutat să găsească soluția ca Biserica sa să participe de sine și în mod direct la Mișcarea Ecumenică, sau mai precis să revină în sânul acesteia. După mai multe mijlociri, primul secretar general al CEB, pastorul olandez W.A. Viser’t Hooft (1948-1966), a adresat o scrisoare Patriarhului Justinian, la 21 februarie 1961, prin care solicita Bisericii Ortodoxe Române să trimită un observator la cea de a III-a Adunare a CEB de la New Delhi, India. Patriarhia Română a răspuns pozitiv la 1 aprilie 1961, solicitând CEB aprobarea ca observatorul său să fie însoțit de una, două persoane. Delegația Bisericii Ortodoxe Române la New Delhi a fost condusă de vrednicul de pomenire Patriarh Iustin ­Moisescu (1977-1986), pe atunci în calitate de Mitropolit al Moldovei și Sucevei. La New Delhi, Biserica Ortodoxă Română a ­devenit membră a CEB și acest fapt era considerat atunci ca o reintrare a Bisericii noastre în Mișcarea Ecumenică, în care a rămas activă până astăzi, pe ­baza principiilor stabilite încă de la început.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!