Biserică şi societate
Paşi spre maturitate

Paşi spre maturitate

Andreea Hefco, 20 Noiembrie 2012

Pentru copilul mic, propriii părinţi întruchipează făpturi extraordinare, dotate cu puteri nelimitate. El nu are încă dezvoltată capacitatea de a percepe realitatea obiectiv şi nu poate decât să-şi creadă părinţii infailibili, "cei care nu greşesc", pentru ca astfel să se simtă în siguranţă lângă ei.

Această iluzie a perfecţiunii propriilor părinţi îi permite copilului să se bazeze total pe ei pentru a creşte şi a se dezvolta. Crescând, el devine din ce în ce mai autonom, are din ce în ce mai puţin nevoie de imaginea lor perfectă, apare deziluzia şi intră apoi într-o fază de opoziţie. În jurul vârstei de 12-13 ani începe să caute alte "imagini" etalon. Şi totuşi, care sunt vârstele psihologice?

Dacă este pedepsit, copilul consideră că este normal să fie aşa

Françoise Dolto descrie cazul unui copil de şaptesprezece sau optsprezece luni care este la fereastră şi priveşte spre cer. Pentru prima oară este atras de imaginea unei stele pe cerul încă luminat. Mama sa vine pentru a închide geamul. "Aşteaptă, aşteaptă, priveşte!" spune el. Mama îi explică: "Este o stea, este Steaua Ciobanului, prima stea care apare pe cer". Şi adaugă: "S-a făcut frig, trebuie să închidem fereastra". Părăsindu-şi locul cu regret, copilul spune: "La revedere, prinţesă!" şi face cu mâna un gest de rămas-bun stelei. El nu spune "la revedere" prinţeselor din poveşti, dar spune asta unei stele care străluceşte ca privirea mamei, referinţă la prinţesa sufletului copilului, prinţesa care este mama pentru el. Este suficient să observăm că un copil care priveşte adultul de jos în sus vede capul părinţilor săi profilat pe cer, atunci când ei sunt afară, şi deci asociază chipul lor persoanei figurate ca ocupând cerul, adică Dumnezeului lui.

Spre vârsta de 2-3, ani capacităţile sale de a acţiona asupra mediului său înconjurător se dezvoltă. El caută să îşi manifeste autonomia şi începe să-şi afirme personalitatea. Astfel intră în conflict inevitabil cu regulile, interdicţiile şi mustrările părinţilor. Dacă este pedepsit, copilul consideră că este normal să fie aşa. El este convins că mama sau tata au dreptate să-l pedepsească, aşa că se simte nedemn de a fi iubit de ei.

Începând de la 3 ani şi jumătate - 4 ani, percepţia figurii parentale se modifică. Luând cunoştinţă că este băiat sau fetiţă, copilul îşi dă treptat seama că tatăl sau este un bărbat, mama sa este o femeie, iar ceea ce se petrece între ei este un lucru extrem de important, din care el este exclus. Atras de părintele de sex opus, el îl consideră pe celălalt ca pe un rival şi resimte ostilitate împotriva lui, uneori din ce în ce mai intensă (complexul Oedip). În final, fiecare acceptă să renunţe a lua locul celui pe care îl invidiază (fetiţa renunţă la dorinţa inconştientă de a fi soţia tatălui său, iar băieţelul de a fi soţul mamei sale). Orice copil trebuie să îşi ajusteze permanent fantasma mentală, derivată din relaţiile din trecut, la experienţa imprevizibilă a realităţii prezente, care diferă cu totul sau doar parţial de fantasmă.

Vârstele omului sunt evidenţe

Spre 5 ani şi jumătate, copilul îşi concentreză energia spre îndeplinirea unei dorinţe: aceea de a creşte. De vreme ce el nu mai caută să elimine părintele de acelaşi sex, mai bine să fie asemenea lui. Băiatul se ataşează de tată pentru a deveni un bărbat "ca tăticul" şi fetiţa de mamă, pentru a fi o femeie "ca mămica". Identificându-se din ce în ce mai mult cu părintele său de acelaşi sex, copilul îşi creează propria sa identitate sexuală. Mai puţin conştient de imperfecţiunile părinţilor, el idealizează încă o dată modelul său, figura lui de referinţă: "imitându-l, eu voi deveni un adult perfect".

Apropiindu-se de 7 ani, începe declinul acestei admiraţii parentale. În mijlocul conflictelor, băieţelul şi fetiţa se modelează psihic. Copilul îşi dezvoltă conştiinţa morală care îi permite din ce în ce mai mult să discearnă binele de rău. El intră atunci în aşa-zisa perioadă de latenţă, în care impulsurile sexuale sunt respinse, prioritară devenind dorinţa de instruire. Dacă la început el se preocupa de şcoală mai cu seamă pentru a face plăcere tatălui sau mamei, treptat descoperă (cu ajutorul lor) dorinţa şi satisfacţia de a-şi investi energia în cunoaştere. El începe să acţioneze pentru sine. Are din ce în ce mai frecvent ocazia de a-şi compara părinţii săi, raportându-se la ceilalţi. El observă că părinţii nu sunt întotdeauna aşa extraordinari cum credea el. Încep să se relativizeze credinţele sale în atot-puternicia parentală şi dezamăgirea se conturează.

Vârstele omului sunt evidenţe. Ele se impun ca dimensiuni ale identităţii. Formarea personalităţii copilului este deci un proces complex, construit pe niveluri distincte, dar sensibil armonizate.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!