Paştele în comunitatea tradiţională: Învierea era aşteptată cu focuri aprinse în jurul bisericii

Oana Rusu, 27 Aprilie 2008

Primii creştini numeau prima săptămână după Paşte, „Săptămâna Albă“, pentru că toţi cei care se botezau atunci purtau veşminte albe, simbol al reînnoirii şi renaşterii spirituale. Deşi acum nu se mai fac astfel de botezuri, s-a păstrat obiceiul de a purta haine noi de Paşte. În comunitatea tradiţională, Învierea era aşteptată cu focuri aprinse în jurul bisericii, iar dimineaţa se ciocneau ouă roşii. De Paşte, aveau loc petreceri cu dansuri la care mergea tot satul, iar una dintre cele mai mari atracţii era scrânciobul sau dulapul, cum era el numit de către ţăranii din satele de demult.

Noaptea de Înviere reprezintă momentul în care comunitatea tradiţională se regăseşte, în întregime, la biserică. În lumea satului tradiţional, se spunea că doar cei grav bolnavi mai puteau lipsi de la slujba de Înviere la care participa tot satul, cu mic cu mare, de la miezul nopţii, până la ivirea zorilor. „Când se înnopta afară, prin curţile bisericilor se aprindeau focuri mari, oamenii spunând că aşa se păzeşte Paştele, în timp ce unii aşteptau să vadă cum se deschid cerurile“, după cum a precizat Mircea Lutic, muzeograf la Muzeul Etnografic al Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova“. „Prin unele locuri, toaca, despre care se spunea că ţine la distanţă duhurile rele, era luată de la biserică şi dusă de nişte flăcăi, la cimitir. Aici trebuia bine păzită, în caz contrar, paznicii trebuiau să dea un mare ospăţ în cinstea celor care ar fi reuşit să le-o fure“, a mai arătat Lutic.

Focul de armă anunţa plecarea la biserică

Lumea aştepta un semnal pentru a porni către biserică: „La miezul nopţii se trăgeau câteva focuri cu puşca. Atunci când auzeau acest semnal, oamenii se trezeau, având grijă să calce pe un aşternut, altfel credeau că îi vor ustura tălpile, peste vară. Toţi ai casei şi, mai ales, fetele mari se spălau într-un lighean în care, pe lângă apă, se mai aflau un ou roşu, câţiva bănuţi de argint şi un fir de busuioc. Coşul cu pască şi cu alte obiecte era dus la biserică de capul familiei. Despre cei care, sănătoşi fiind, nu voiau să meargă la Înviere, se spunea că se vor îmbolnăvi şi vor fi în nevoi până la Paştele următor, în timp ce copiii născuţi în această noapte şi în Săptămâna Luminată erau consideraţi norocoşi“, a menţionat Marcel Lutic.

Slujba ţinea până dimineaţa, iar când oamenii veneau spre casă cu lumânările aprinse, prima oprire era la grajd; aici fiind, atingeau capul vitelor cu blidul unde se afla pasca.

Apoi, în casă, se gusta câte puţin din alimentele sfinţite. Înainte sau la sfârşitul mesei, bărbatul ciocnea un ou roşu cu nevasta, apoi cu copiii, la urmă ciocnind fiecare cu cine voia. Marcel Lutic a adăugat că „făcând aşa, credeau că se vor întâlni pe lumea cealaltă. Cei care voiau să fie rumeni în obraji, îşi frecau obrajii cu oul roşu pe care urmau să-l mănânce“.

În această perioadă, începând cu Învierea Domnului şi până la Rusalii, se spunea că raiul este deschis, iar iadul - încuiat. Astfel, se spune că toţi cei care mureau în această perioadă ajungeau direct în Rai.

În Ardeal, obiceiul Alegerii Craiului

Prima zi a Paştelui era rezervată reculegerii şi odihnei, numai tinerii adunându-se în curtea bisericii, băieţii cu ouă roşii, iar fetele cu ouă roşii şi cu pască. Aici se trăgeau clopotele continuu şi se bătea toaca, anunţându-se astfel bucuria Învierii Domnului. „Prin Ardeal, după Vecernie, avea loc obiceiul numit «Alegerea Craiului». Obiceiul cerea să fie ales crai feciorul care ieşise primul la arat; după alegere, craiul era dus, pe sus, la un râu şi, dacă nu promitea să dea de băut, era aruncat în apă. În curtea bisericii, craiul avea dreptul de a judeca pe toţi cei care făcuseră vreo necuviinţă de-a lungul Postului Mare, pedeapsa cea mai frecventă fiind lovirea la tălpi cu un lanţ. Apoi, la casa craiului, avea loc o mare petrecere unde erau invitate şi fetele satului“, a spus muzeograful Marcel Lutic.

„În vechime, în această perioadă toţi aveau libertate şi se bucurau, indiferent de statutul social, chiar dacă erau servitori, ciobani; chiar şi animalele erau lăsate libere şi în tihnă. Astfel, vacile nu se mulgeau deloc, viţeii aveau parte de tot laptele, iar câinii, oricât de răi ar fi fost, erau lăsaţi slobozi“, a arătat Lutic.

Copiii casei mâncau dintr-un singur ou

Copii aveau şi ei partea lor de libertate. „Dimineaţa, obişnuiau să se spele într-un vas unde se afla şi un ou roşu, crezându-se că aşa «vor prinde la sânge». Prin unele locuri, copiii umblau cu «de-a oulia» pe la case, adunând multe şi frumoase ouă. Îndeobşte, se mâncau ouă roşii pentru ca oamenii să fie sănătoşi şi rumeni în obraji, precum oul. În această zi, ouăle se ciocneau numai «cap cu cap», cel mai în vârstă fiind acela care ciocneşte şi spune «Hristos a Înviat». Potrivit unei credinţe vechi, al cui ou se va sparge primul acela va muri mai întâi. Cel cu oul spart trebuia să i-l dea celuilalt, în timp ce unii, mai poznaşi, umblau şi cu ouă de pichere sau de lemn, însă erau degrabă prinşi şi pedepsiţi. Din oul colorat mai întâi în Săptămâna Mare mâncau toţi copiii casei în prima zi a Paştelui, iar găoacea, în care se punea aluat din făină de grâu, era păstrată pe grindă, fiind, după cum se spunea, «bună de noroc»“, a spus Marcel Lutic.

Lunea Paştelui era numită şi „ziua vălăritului“ sau a „udatului“, obişnuindu-se ca flăcăii să ude cu apă pe fetele mari, iar băieţandrii, pe fetiţe. Mai demult, flăcăii erau organizaţi în cete, având ca şef un vătaf, şi umblau prin sat cu lăutari după ei, oprindu-se mai ales la casele fetelor mari, aici făcând urări adecvate momentului. „În casă, fata era jucată, răsplata flăcăilor constând în ouă roşii. Dis-de-dimineaţă, flăcăii luau o cofă plină cu apă şi încercau să ude fetele imediat ce le vedeau; le pândeau când ieşeau din casă, le luau pe sus şi le duceau la o fântână sau un pârâu, aici turnând pe ele câteva cofe de apă sau aruncându-le în pârâu. Fetele, deşi se făceau că se supără, erau bucuroase, pentru că aceste practici le vesteau măritişul chiar în acel an“, a arătat Marcel Lutic, de la Muzeul de Etnografie al Moldovei. Se pare că acest obicei al udatului era legat de botezul primilor creştini, care avea loc de Paşte.

„Umblatul cu pasca“ sau vestea Învierii

După ce flăcăii umblau pe la casele fetelor, se adunau cu toţii la scrânciob, aici organizându-se o mare petrecere. Se spune că, în unele locuri, scrânciobul se făcea în amintirea spânzurătorii lui Iuda. „La Paşte, se scotea mai ales scrânciobul mare cu roată, acesta fiind un mijloc foarte căutat prin care se obţineau senzaţii tari. Fata sau flăcăul care se dădea în scrânciob trebuia să aibă flori în mână, o pietricică pe cap şi un ou roşu în buzunar. Spre finalul petrecerii, pentru a creşte cânepa mare şi frumoasă, în hohotele de râs ale tinerilor, se dădeau în scrânciob şi babele satului“, a spus Marcel Lutic.

Cei maturi rezervau aceste două zile ale Paştelui vizitelor pe la rude, vecini şi prieteni, vizitele fiind numite, altădată, „umblatul cu pasca“. Originea lor ar data din vremurile când creştinii umblau şi vesteau Învierea Domnului Hristos. Uneori, se obişnuia ca finii să meargă la naşi şi cumătrii la cumătri, nu numai cu pasca, ci şi cu colaci.

Potrivit tradiţiei, a doua zi de Paşte e voie să se ciocnească ouăle roşii şi „cap cu dos“, a treia zi fiind permisă şi ciocnirea „dos cu dos“, precum şi „coastă cu coastă“.

Cojile de ouă anunţau, blajinilor, Paştele

Joia din Săptămâna Luminată, numită şi „joia verde“, alături de toate cele nouă joi de după Paşte, se ţinea pentru a asigura belşugul grădinii. Vineri este şi Izvorul Tămăduirii, apele având puteri tămăduitoare, la fel ca la Bobotează.

Duminica Tomei închide ciclul de sărbători pascale. În prima luni de după Săptămâna Luminată se sărbătoreşte Paştele Blajinilor, când cojile de ouă nu se aruncă la gunoi, ci sunt lăsate în voia apelor curgătoare. Blajinii sunt cei care sunt atât de cucernici, căiţi, umili, încât nu îndrăznesc să îndrepte ochii spre cer şi astfel nu stiu când este Paştele. Prin cojile de ouă lăsate în voia apelor, ei sunt înştiinţaţi de către cei vii că este Paştele şi se pot bucura.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!