Patristica
Pastoraţie şi politică

Pastoraţie şi politică

Roger Coresciuc, 05 Februarie 2011

Debutul efectiv al activităţii pastorale a Sfântului Grigorie Palama în Tesalonic a avut loc în toamna anului 1351. Situaţia politică şi socială nu era deloc una propice acestei activităţi. Disputele neîntrerupte dintre partizanii Paleologilor şi cei ai lui Ioan Cantacuzino slăbeau siguranţa internă a Imperiului, iar Tesalonicul era expus la maximum acestor incoerenţe politice.

La consecinţele revoltei zeloţilor, care au ţinut Tesalonicul în stare de asediu câţiva ani buni, se adăugau acum instabilitatea şi lipsa de orientare politică şi socială provocate de luptele pentru putere. Comploturile, fie că erau calculate de personaje interesate din afara Imperiului (cum a fost cazul lui Ştefan Duşan), fie că proveneau din aranjamente politice interne, nu făceau în cele din urmă decât să lovească tot în clasele defavorizate. Părintele Jean Meyendorff descrie plastic debutul activităţii pastorale a Sfântului Grigorie Palama în acest context social: "Revenit pe scaunul episcopal, Grigorie s-a consacrat predicării Evangheliei şi administrării diocezei sale. Acest monah auster, polemist neobosit, a fost de asemenea şi un păstor zelos; interesându-se de nevoile spirituale şi materiale ale Bisericii sale, a căutat să restabilească pacea şi dreptatea, după neorânduiala din anii cât a durat războiul civil şi revolta zeloţilor. Situaţia era departe de a fi strălucită. Arhiepiscopul care condamnase în 1347 excesele zelotilor îşi îndreaptă acum predicile contra celor bogaţi, ieşiţi victorioşi din războiul civil".

Diferenţă izbitoare între aristocraţi şi celelalte clase

Deşi a rămas fidel consacrat împăratului Ioan Cantacuzino, Sfântul Grigorie Palama nu se sfieşte să abordeze probleme care cu certitudine nu erau comode partidei cantacuziniste, care avea o orientare pro-aristocratică, susţinătoare a supremaţiei politice a deţinătorilor de mari averi. Revolta zeloţilor plecase tocmai de la această izbitoare diferenţă între opulenţa aristocraţiei şi starea de sărăcie generală a celorlalte clase sociale. Dacă la sfârşitul războiului civil şi la înăbuşirea răscoalei zeloţilor Sfântul Grigorie Palama nu s-a sfiit să vorbească pe faţă de abuzurile la care s-au dedat aceştia din urmă, în acelaşi fel nu s-a sfiit să vorbească nici contra abuzurilor celor bogaţi. Într-un cuvânt adresat tesalonicenilor, în faţa unei adunări care probabil era compusă şi din reprezentanţi ai nobilimii şi din înalţi demnitari, Sfântul Grigorie spune: "Singurul nostru renume vine din aceea că ne facem rău unii altora şi că îi insultăm pe săraci. Şi chiar dacă aparent păstrăm între noi un fel de aşa-zisă pace, noi, cei puternici, sporim răutatea şi violenţa faţă de săraci, încărcându-i cu impozite grele pe cei ce lucrează cu propriile mâini. Care soldat mai este mulţumit cu solda lui? Care magistrat nu se dedă la tot felul de nedreptăţi? Unde mai e dreptatea, unde mai e buna socoteală? Iată de ce săracii strigă contra voastră, cei sus-puşi! Şi toţi cei care-i înconjuraţi, militari şi cei care vă servesc, toţi vă faceţi părtaşi acestor nedreptăţi! Săracii nu vă mai suportă! Săracii nu mai pot suporta duhul lipsit de milă şi inuman al preceptorilor, violenţele şi nedreptăţile pe care le răspândiţi în tot locul, doar pentru că sunteţi mai puternici decât cei ce lucrează pământul cu palmele lor. Deja şuvoiul nedreptăţii a ajuns până la urechile călugărilor din Sfântul Munte!"

Deasupra oricărei dispute politico-partizane

Faptul că Sfântul Grigorie a avut curajul să facă astfel de afirmaţii în faţa marilor demnitari şi a nobilimii demonstrează că predicatorul nostru era cu mult deasupra oricărei dispute politico-partizane care deşira orice conştiinţă a datoriei sociale. Sfântul Grigorie nu s-a identificat niciodată cu cauza celor puternici. Este adevărat că a avut preferinţe politice clare, însă acest lucru nu l-a împiedicat să rămână vertical în poziţionarea sa, atât cea teologică, cât şi politică. I-a criticat dur pe zeloţi, dar a criticat în aceeaşi măsură şi cauzele care au dus la această revoltă de proporţii. Ioan Cantacuzino însuşi avea să afirme următoarele: "Până la capăt, scrie Cantacuzino, în ciuda numeroaselor întâmplări nefericite pe care le-a suportat pentru dreptate şi adevăr, nu a arătat nici o diminuare a faptelor sau a cuvântului". Este evident că opoziţia faţă de absolutizarea lumii politice i-a atras Sfântului Grigorie nenumărate încercări. Toată activitatea sa, chiar şi acţiunile în care s-a manifestat vădit ca pro-cantacuzinist, lăsau să se întrevadă că nu făcea din această opţiune o valoare absolută. Verticalitatea imprimată probabil de anii de asceză şi isihie făcea ca în orice acţiune întreprinsă să fie prezentă mereu conştiinţa primatului doctrinei creştine faţă de orice consideraţie politică. Părintele Meyendorff spune: "Cum am văzut, a rămas fidel împărătesei Ana şi demnitarilor anticantacuzinişti, chiar dacă opţiunile sale politice erau diametral opuse; anchetele provocate de duşmanii săi nu au putut niciodată să demonstreze că a avut relaţii clandestine cu rebeliunea. De partea sa, guvernul Anei, deşi îl socotea un adversar politic, nu a fost niciodată antipalamit din punct de vedere doctrinal".

Încercări de împăcare

Toate aceste aspecte aveau să fie şi mai evidente în perioada păstoriei. La începutul anului 1354, Ioan al V-lea Paleologul, refugiat în urma uuni complot nereuşit contra împăratului Ioan Cantacuzino, apelează în ultimă instanţă exact la cel pe care cu câţiva ani mai înainte îl alungase din Tesalonic: arhiepiscopul Grigorie. Probabil la sfatul mamei sale, Ana - la rândul ei, fostă persecutoare pe plan politic a Sfântului Grigorie - s-a adresat lui Palama pentru a-i cere să intervină în încercarea sa de a se împăca cu duşmanul său. Tot părintele Meyendorff face o analiză a acestei situaţii: "Personalitatea lui Palama era cea mai indicată pentru această sarcină: vechi partizan al lui Cantacuzino, dar susţinător al revendicărilor claselor sărace care cereau revenirea lui Ioan al V-lea, era, de asemenea, conducătorul spiritual incontestabil al celor doi patriarhi care îşi disputau tronul de la Constantinopol: Calist şi Filotei. Toată activitatea sa politică, precum şi tema favorită a predicilor sale erau orientate către restabilirea păcii interioare în sânul Imperiului".

Iată aşadar cum, fără nici un fel de pretenţie politică, Sfântul Grigorie devine un veritabil apologet al păcii şi al dreptăţii sociale. Toate aceste exemple pot fi oare grăitoare pentru politicienii zilelor noastre? Un apel mai repetat la sfatul ierarhilor poate nu ar fi chiar aşa de dăunător bunului mers al contextului politic şi social actual.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!