Documentar
Păstorul, chipul conducătorului şi simbolul smereniei

Păstorul, chipul conducătorului şi simbolul smereniei

Lect. Alexandru Mihăilă, 24 Octombrie 2009

Observăm în Sfânta Scriptură împletirea a două concepţii despre păstori: pe de o parte, păstorul ca imagine a conducătorului, atât politic (judecător, rege), cât şi duhovnicesc (profet, învăţător);iar pe de altă parte, păstorul ca simbol al smereniei, care, însă, este răsplătită de Dumnezeu prin dăruirea harului Său. Imaginea păstorului şi a turmei a apărut încă din Antichitate, în legătură cu regele.

În Orient oaia şi capra au fost domesticite (prima jumătate a mileniului 9 î.Hr.), datorită capacităţii lor de a se înmulţi în captivitate, dar mai ales datorită instinctului gregar. Omul a putut să se substituie conducătorului turmei, iar aceste animale l-au urmat docil, spre diferenţă de alte animale mai sperioase (antilopa, cerbul) sau mai nărăvaşe, chiar periculoase (bivolul). Regalitatea a folosit această experienţă de viaţă pentru a-şi exprima identitatea. De exemplu, în Codul său de legi (prolog, 1, 50), Hammurapi, rege al Babilonului, se numeşte pe sine „păstor, chemat de Enlil“.

Păstorul, imagine a conducătorului

Interesant că Hammurapi foloseşte imaginea păstorului chiar în prefaţa codului de legi. Regele este aşadar garantul împlinirii legii date chiar de divinitate, fiind însă responsabil de aplicarea legii la nivelul supuşilor săi. După cum oile îşi urmează stăpânul cu supunere, şi Hammurapi dorea ca, numindu-se păstor, babilonienii să i se supună legilor transmise de zei prin el.

În societăţile antice, care foloseau o formă mixtă de păstorit şi agricultură, păstorii nu erau de obicei proprietarii turmelor, ci doar angajaţi ai celor care deţineau animalele şi care se preocupau în special de munci agricole. La fel, nici regele nu este stăpânul absolut al supuşilor, ci este doar un „angajat“ al divinităţii, acesteia revenindu-i de fapt proprietatea asupra oamenilor.

Născut în acest mediu oriental, Israelul foloseşte imaginea păstorului pentru conducători, mai ales pentru rege. Iahve îi pune mai întâi pe judecători „să păstorească“ (I Paralipomena 17, 6), apoi alege tribul Iuda, căruia s-a încredinţat „să păstorească poporul Israel“ (II Regi 7, 14). Din tribul Iuda va ieşi David, pe care Iahve îl alege pentru o dinastie veşnică: „am ales pe David, ca să păstorească peste poporul Meu Israel“ (II Paralipomena 6, 6). De altfel, David chiar a fost păstor înainte să intre în slujba lui Saul (I Regi 16, 11; 17, 34). De aceea, când au fost lipsiţi de regi vrednici, israeliţii sunt „risipiţi prin munţi ca oile care n-au păstor“ (III Regi 22, 17).

De aici conducătorii Israelului, chiar şi în sens spiritual (profeţi, preoţi), sunt numiţi păstori. Unul dintre profeţi, Amos, chiar fusese, înainte de chemarea profetică, păstor şi culegător de sicomore (Amos 1, 1; 7, 14).

Ieremia şi Iezechiel îi critică pe „păstorii poporului“ care s-au dovedit netrebnici. „Preoţii n-au zis: Unde este Domnul? Învăţătorii legii nu M-au cunoscut; păstorii au lepădat credinţa şi proorocii au proorocit în numele lui Baal“ (Ieremia 2, 8). „Pentru că păstorii şi-au ieşit din minte şi n-au căutat pe Domnul şi de aceea s-au şi purtat ei nebuneşte şi toată turma ei s-a risipit“ (Ieremia 10, 21). „Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel către păstorii care pasc pe poporul Meu: Aţi risipit oile Mele şi le-aţi împrăştiat şi nu le-aţi păzit“ (Ieremia 23, 2). „Poporul Meu a fost ca oile cele pierdute; păstorii lor le-au abătut din cale şi le-au împrăştiat prin munţi; rătăcit-au ele din deal în munte şi şi-au uitat staulul lor“ (Ieremia 50, 6). La profetul Iezechiel, profeţii falşi s-au transformat în fiare de pradă pentru oi. „De aceea, ascultaţi păstori, cuvântul Domnului: ş…ţ Oile Mele au fost lăsate pradă şi fără păstor, oile Mele au ajuns mâncarea tuturor fiarelor câmpului, iar păstorii Mei n-au purtat grijă de oile Mele, ci păstorii s-au păscut pe ei înşişi şi oile Mele nu le-au păscut. De aceea ascultaţi, păstori, cuvântul Domnului. Aşa zice Domnul Dumnezeu: Iată Eu vin la păstori; le voi cere înapoi oile Mele din mâna lor şi îi voi împiedica să nu mai pască oile Mele şi nu se vor mai paşte păstorii pe ei înşişi şi voi smulge oile Mele din gura lor şi ele nu vor mai fi pentru ei o pradă de sfâşiat“ (Iezechiel 34, 7-10).

Profetul Zaharia chiar foloseşte simbolul unui păstor „nebun“, care „nu va umbla după oaia cea pierdută şi care nu va căuta pe cea rătăcită şi pe cea rănită nu o va vindeca şi nu va hrăni pe cea sănătoasă, ci va mânca pe cea grasă şi îi va smulge unghiile“ (Zaharia 11, 15-16). Pe acesta, în cele din urmă, Dumnezeu îl va pedepsi.

Mesia, autenticul păstor al poporului lui Dumnezeu

De aceea se profeţeşte venirea unui păstor adevărat, care să aibă grijă de turmă. „Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte; voi pune pe robul Meu David; el le va paşte şi el va fi păstorul lor“ (Iezechiel 34, 23; cf. şi 37, 24). Aici se are în vedere venirea unui rege asemenea lui David, care să aducă pacea.

Păstorirea regelui era însă una relativă, aşa cum am văzut. Adevăratul proprietar rămânea Dumnezeu, Căruia i se aplică, de asemenea, paradigma păstorului: „Dumnezeul cel puternic al lui Iacov, Cel ce este Păstorul şi tăria lui Israel“ (Facerea 49, 24). Îndepărtându-i pe păstorii cei răi, în cele din urmă Dumnezeu Însuşi va păstori poporul: „El va paşte turma Sa ca un Păstor şi cu braţul Său o va aduna. Pe miei îi va purta la sânul Său şi de cele ce alăptează va avea grijă“ (Isaia 40, 11).

Se observă că pe de o parte profeţii vestesc ridicarea unui rege, un nou David, care să fie un păstor vrednic al poporului, iar pe de altă parte, se arată că Domnul Însuşi va fi Păstorul. Acest orizont de aşteptare se împlineşte în Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos fiind trupeşte urmaş al regelui David, dar pe de altă parte fiind Însuşi Dumnezeu. Hristos chiar Se numeşte pe Sine Păstor, adevăratul şi bunul păstor spre diferenţă de cel fals, plătit, care profită de turmă. „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine“ (Ioan 10, 11-12,14). În apropierea Patimilor, când ucenicii Îl părăsesc îngroziţi, Hristos arată împlinirea profeţiei lui Zaharia: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile“ (Marcu 14, 27). Dar prin Înviere, Mântuitorul va aduna Biserica Sa ca pe nişte oi, iar în cele din urmă „vor fi o turmă şi un Păstor“ (Ioan 10, 16). De altfel, chiar judecata universală este asemănată cu despărţirea de către păstor a oilor de capre (Matei 25, 32).

La fel ca şi în Vechiul Testament, termenul de păstor se aplică şi conducătorilor Bisericii, care primesc funcţia de la Hristos. „El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători“ (Efeseni 4, 11), dar Hristos rămâne „Păstorul cel Mare al oilor“ (Efeseni 13, 20) sau „Mai marele păstorilor“ (I Petru 5, 4).

Smerenia şi sărăcia, caracteristicile păstoriei

Totuşi, pe lângă imaginea aceasta grandioasă a păstorului legată de regalitate, întâlnim şi una care îl apropie de păstor, de poziţia sa socială modestă. Într-adevăr, păstorii de profesie erau oameni umili, din păturile sărace ale populaţiei, mai ales că, aşa cum am precizat, ei nu erau proprietarii turmelor, ci doar cei cărora turmele le erau încredinţate, aşa cum arendaşilor li se dădeau terenurile spre folosinţă.

În Antichitate, mai ales în Egipt, predomină asocierea păstorilor cu sărăcia şi cerşetoria. Aceasta pentru că, pe timp de foamete, păstorii din Siria şi Palestina veneau în Egipt unde găseau grâne sau păşuni, aşa cum vedem şi în istoria lui Iosif. În faţa faraonului, familia lui Iosif se prezintă astfel: „Robii tăi am fost crescători de vite din tinereţile noastre până acum, şi noi şi părinţii noştri“ (Facerea 46, 34). Totuşi, ei vor sta separaţi de egipteni, chiar şi la masă, pentru că egiptenii îi dispreţuiau: „pentru Egipteni este spurcat tot păstorul de oi“ (Facerea 46, 34). În chip duhovnicesc, păstorii reprezintă oamenii smeriţi, care însă se învrednicesc de cunoaşterea lui Dumnezeu, devenind poporul Lui. Aceştia sunt respinşi de egipteni, tipul celor trufaşi, care îi dispreţuiesc, dar care vor cunoaşte plăgile abătute asupra lor. De altfel, Egiptul în interpretarea alegorică îl reprezintă pe diavol. Păstorii cei smeriţi vor fi însă primii care vor auzi vestea naşterii Mântuitorului (Luca 2, 8-20).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!