Patristica
Păstorul lui Herma: puţină „adâncime“ teologică, multă simţire iubitoare

Păstorul lui Herma: puţină „adâncime“ teologică, multă simţire iubitoare

Adrian Agachi, 01 Martie 2010

De la o operă considerată inspirată şi pusă imediat după cărţile Noului Testament, „Păstorul“ lui Herma a ajuns o scriere uitată aproape definitiv în cursul istoriei. Între secolele al V-lea şi al XVI-lea, lucrarea a dispărut efectiv din atenţia creştinilor. Dacă Origen socoteşte lucrarea drept „Scriptură“, Fericitul Ieronim ne transmite că în timpul său „Păstorul“ era aproape uitat. Vom analiza mai întâi cauzele acestui fenomen, pentru a ne îndrepta apoi atenţia şi asupra unor fragmente duhovniceşti.

Cine a fost Herma?

Părintele Fecioru precizează: „Origen vede în el pe Herma amintit de Sfântul Apostol Pavel în epistola către Romani (16:14). După alţii, ar fi un contemporan al Sfântului Clement al Romei, pentru că în vedenia a II-a Herma primeşte poruncă să dea lui Clement cartea primită de la bătrână. Dar un document, scris pe la anul 200, Canonul Muratori, vorbeşte clar de autorul Păstorului: „Cât despre Păstor, spune această măr-turie, a fost scris nu de multă vreme, în timpul nostru, în oraşul Roma, de Herma, pe când Pius, fratele său, ocupa, ca episcop, scaunul Bisericii oraşului Roma“. Pius a fost episcop al Romei între anii 140 şi 155; deci Herma a scris opera sa la mijlocul secolului al II-lea. Mărturia Canonului Muratori oferea, deci, în puţine cuvinte, tot ce trebuie spus despre scriere, despre autor, despre dată, despre loc“ (PSB, vol. I, p. 265). Cu toate acestea, argumentul Canonului Muratori a intervenit destul de târziu şi nu a fost acceptat în totalitate. Dacă Herma era într-adevăr fratele lui Pius, episcopul Romei, atunci apar o serie de necunoscute. În primul rând, în cadrul scrierii apar o serie de erori care nu pot aparţine fratelui unui episcop, oricât de simplu ar fi acesta (d. ex.: confuzia Fiului cu Duhul Sfânt). De asemenea, este greu de crezut că nu ar fi avut o educaţie mai avansată. În unele părţi, scrierea pare a fi a unei persoane cu o cultură total limitată. Desigur, acest lucru nu împiedică desfăşurarea duhovnicească a operei, dar susţine oarecum ideea că opera integrală ar fi de fapt rodul a trei autori diferiţi. Cât despre propria persoană, Herma ne dă suficiente amănunte. Din nou, părintele Fecioru face un rezumat providenţial: „S-a născut rob şi pe când era tânăr a fost cumpărat de o creştină numită Rode, care, nu după multă vreme, îl eliberează. Ajuns liber, se ocupă cu comerţul şi agricultura, de pe urma cărora se îmbogăţeşte, nu prin mijloace tocmai cinstite, pentru că, după cum singur mărturiseşte, era mincinos. Se căsătoreşte, are copii, dar, ocupat cu afacerile şi prins de dorinţa de îmbogăţire, uită şi de îndatoririle sale de creştin şi nu se ocupă îndeaproape nici de familie şi nici de copii; femeia lui este rea şi cicălitoare, iar copiii, vicioşi. Din pricina aceasta vin peste el o mulţime de necazuri şi supărări. În timpul unei persecuţii, copiii apostaziază şi îşi denunţă părinţii. Probabil în urma denunţului, Herma îşi pierde averea; îi rămâne numai un mic ogor lângă Roma, îndestulător ca să-şi acopere nevoile zilnice“ (p. 265). Nu pare a fi fratele unui episcop care, din anumite surse, ar fi murit ca martir. Doritor de bogăţii şi neglijent cu familia, Herma este foarte aproape să îşi piardă şi viaţa, nu doar averea, din cauza denunţului proprilor copii. Şi totuşi, nenorocirea care se abate asupra lui ajunge să îi schimbe viaţa. Îşi preţuieşte mai mult familia şi îşi îmbunătăţeşte relaţia cu copiii şi nevasta. Ajunge, totodată, să ducă o viaţă înduhovnicită care îi permite să aibă chiar vedenii şi să primească lângă el un înger care îi va dezvălui cele cuprinse în această carte. Păstorul lui Herma este, de fapt, un înger, care l-a învăţat pe Herma bunul cel mai de preţ al unui creştin: pocăinţa.

Teologie săracă, bogăţie duhovnicească

Din păcate, Păstorul rămâne o lucrare care suferă la capitolul teologic. În multe fragmente denotă o insuficienţă inexplicabilă a noţiunilor elementare teologice. „Păstorul lui Herma nu este o scriere de înaltă teologie, nici chiar de teologie precisă (...) ci o scriere de duhovnicie, e mărturisirea unui suflet către alte suflete, pentru a le arăta, împotriva multor glasuri din vremea sa, chiar dintre ale celor din clerul inferior şi superior, că şi după botez există pocăinţă, că braţele dragostei lui Dumnezeu sunt deschise tuturor celor care prin pocăinţă se întorc la El, că Dumnezeu dă acestora felurite prilejuri şi temeiuri de a se întoarce la El şi de a trăi în Dumnezeu, ca şi înainte de a păcătui“ (pp. 268-269). În primele secole se poate vorbi despre o ispită fundamentală: aceea a unui rigorism absurd. Astfel, au existat o serie de secte, dintre care îi amintim doar pe novaţieni şi montanişti, care efectiv refuzau să mai primească în comunitate un credincios care păcătuise grav. Scrierea lui Herma critică indirect aceste manifestări timpurii, indicând adevărata voie a lui Dumnezeu - „ca păcătosul să nu moară, ci să se întoarcă şi să fie viu.“ De aceea, părintele Fecioru are dreptate să concluzioneze: „Herma nu ştie multă teologie, nici chiar teologia vremii sale; nu cunoaşte Scriptura cum o cunoşteau un Barnaba, un Clement sau un Ignatie - şi la ce înaltă gândire teologică l-a dus pe Ignatie cunoaşterea Scripturii! Gândirea lui se leagă peste veacuri cu gândirea mistică a unui Simeon Noul Teolog, care avusese înaintaşi printre alţii pe Ioan Scărarul şi Maxim Mărturisitorul - dar ridicarea lui din păcatul în care trăise şi harul lui Dumnezeu i-au dat puterea să-şi scrie cartea de unul singur numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi pentru că-i aşa, de ce să nu socotim şi cartea lui inspirată, nu în sensul în care o gândeau scriitorii creştini din secolul al doilea sau al treilea, ci în sensul în care sunt inspiraţi marii gânditori şi poeţi ai lumii?“ (p. 269).

Judecata nedreaptă şi veselia duhovnicească

Una dintre pricinile principale pentru care oamenii păcătuiesc este dezvoltarea unui sistem de judecare a aproapelui. Pe lângă faptul că judecarea aproapelui este în sine un păcat, aceasta atrage şi alte patimi, ca mândria, ranchiuna sau invidia. De aceea, Herma ne sfătuieşte astfel: „Nu vorbi de rău pe nimeni, nici nu asculta cu plăcere pe cel ce vorbeşte de rău; altminteri şi tu, cel ce auzi, vei fi vinovat de păcatul celui ce vorbeşte de rău, de crezi în vorbitul de rău pe care-l auzi; că, dacă îl crezi, vei avea şi tu însuţi ceva împotriva fratelui tău şi aşa vei fi părtaş la păcatul celui ce vorbeşte de rău“ (p. 298). Cel care se face părtaş cu judecătorul aproapelui cade în acelaşi păcat. Este foarte bine să evităm situaţiile în care ajungem la astfel de discuţii şi să ne ferim ca de foc de persoanele care doresc să îi judece permanent pe ceilalţi. Altfel ne umplem şi noi de ranchiună şi nu ne mai putem asemăna cu Dumnezeu pentru că „El nu este ranchiunos, cum sunt ranchiunoşi oamenii; nu poartă ranchiună şi este îndurător cu făptura Lui“ (p. 311). Ferindu-ne de păcate, pe de altă parte, trebuie să fim atenţi la întristare. Aceasta apare atunci când războiul duhovnicesc devine foarte aspru şi ne apasă sufletele. Herma recomandă următoarele: „Îmbracă, dar, veselia, care totdeauna află har înaintea lui Dumnezeu şi este bine primită de El. Desfătează-te de ea! Oricare bărbat vesel lucrează cele bune, gândeşte cele bune, dispreţuieşte întristarea. Omul trist, dimpotrivă, totdeauna face rău; mai întâi face rău pentru că întristează Duhul cel Sfânt, Care i-a fost dat vesel omului; apoi, dacă întristează Duhul cel Sfânt, săvârşeşte nelegiuire, că nu se roagă, nici nu se mărturiseşte lui Dumnezeu. Că întotdeauna rugăciunea unui om trist nu are puterea să se urce la jertfelnicul lui Dumnezeu“ (p. 314). Fără bucurie nu putem să păstrăm curajul rugăciunii şi cădem uşor în păcatul deznădejdii. De aceea, este bine să ne odihnim inimile în blândeţe, bunătate şi iubire, rodind astfel bucuria ascetică. Această bucurie nu se confundă cu râsul nelimitat sau glumele nepotrivite. Este o bucurie care izvorăşte efectiv din liniştea dată de rugăciunea curată. Încheiem cu cuvintele potrivite ale patrologului Quasten: „În ochii lui Herma majoritatea este formată din creştini buni, nu din păcătoşi. Intenţia autorului este şi de a zgudui pe vinovaţi prin îndemnurile la pocăinţă, dar şi de a întări sufletele slabe. Din întreaga lucrare se desprinde un oarecare optimism în concepţia despre viaţă“ (p. 270).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!