Editorial
Pasul lui Petru şi încredinţarea totală în Dumnezeu

Pasul lui Petru şi încredinţarea totală în Dumnezeu

Diac. Ciprian Bâra, 06 August 2014

Imaginea evanghelică a umblării pe mare şi a potolirii furtunii este o imagine-cadru, o imagine profetică, care nu se închide doar la întâlnirea cu Mântuitorul a Sfântului Petru şi a celorlalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci priveşte Biserica întreagă şi pe fiecare creştin în parte.

Când Îl vede pe Mântuitorul mergând pe apă, Petru nu stă mult pe gânduri, are certitudinea că şi el va merge pe apă, nu are nici o clipă de îndoială. El se încredinţează lui Hristos împotriva tuturor evidenţelor exterioare. Nu mai mersese pe apă până atunci. Logica şi experienţa lui de viaţă anterioare îi spuneau că nu poate să meargă cineva pe mare ca pe uscat, şi mai ales pe timp de furtună.

Ce face Petru? Se biruie pe sine şi biruie de asemenea lumea evidenţelor raţionale şi ne oferă fiecăruia în parte o lecţie de credinţă. Credinţa în Dumnezeu se manifestă întâi de toate ca încredere faţă de El, concretizată de fiecare prin acel pas plin de îndrăzneală către Hristos. Aceasta se sprijină pe acceptarea faptului că Dumnezeu este făcătorul şi purtătorul de grijă al lumii, Care nicidecum nu poate fi cu nepăsare faţă de om, cea mai de seamă făptură a Lui. Lucrul acesta ni-l mai arată Mântuitorul, în mod desluşit, şi în alt loc al Evangheliei după Matei, când ne spune: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc; şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?“ (Matei 6, 28-30).

Când Petru a avut cea mai mică clipă de îndoială, apa a încetat să-l mai ţină, el a început să se afunde şi a strigat îngrozit: „Doamne, scapă-mă!“ Atunci Iisus l-a luat de mână, l-a dus în corabie şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“. Şi vânturile s-au oprit.

Prin încrederea lui în Dumnezeu, creştinul poate înfrunta cele mai mari necazuri şi cele mai cumplite încercări, cele mai grele tulburări şi cele mai serioase dificultăţi ale vieţii.

Dumnezeu îngăduie o strâmtoare, o neputinţă, o situaţie-limită pentru fiecare. Uneori acestea ne copleşesc şi căutăm cu disperare soluţia, ieşirea, dar din nefericire uităm să privim la adânc, să privim în noi înşine şi către Dumnezeu, apelând fără noimă doar la alte soluţii. În orice necaz, suferinţă şi luptă personală ne aşezăm ca buni credincioşi ai lui Dumnezeu, dar apelăm de multe ori la El ca ultimă soluţie. Ne sunt mai aproape fraţii, prietenii, toţi cei dragi care se străduiesc şi ei să ne scoată din necaz. La durere, neputinţă sau orice situaţie-limită, orice gest de ajutor foloseşte, dar dacă le absolutizăm, Îl pierdem pe Dumnezeu, ne pierdem şi pe noi înşine şi pe semenii noştri. Trebuie să avem încredinţarea că dincolo de toate acestea este Dumnezeu şi că trebuie să facem pasul lui Petru. Trebuie să rămânem încredinţaţi în Dumnezeu. În credinţă suntem şi rămânem atât timp cât evităm confortul „cuminţeniei“, deoarece credinţa este un demers interpersonal, viu, spontan, dinamic, cu forţă launtrică mare. Forţă oferită doar de Hristos. Prindem curaj, biruim toate, dacă ne biruim pe noi înşine şi ne aruncăm spre braţele lui Hristos, Singurul Care potoleşte orice furtună, şi strigăm: „Doamne, scapă-mă!“


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!