Oltenia
Patriarhul Justinian, aşa cum l-am cunoscut

Patriarhul Justinian, aşa cum l-am cunoscut

În acest an, pe 22 februarie, s-au împlinit 116 ani de la nașterea Patriarhului Justinian Marina și patru decenii de la trecerea la cele veșnice, soroc și eveniment care oferă clerului și dreptmăritorilor creștini români prilej de pioasă amintire și aleasă cinstire pentru cel care a fost al treilea întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. Iar Sfântul Sinod a hotărât ca anul acesta să fie închinat comemorării sale, având în vedere că a venit la cârma Bisericii noastre strămoșești în vremuri de mari încercări.

Întrucât istoria păstoririi și activității sale patriarhale este indisolubil legată de starea existentă în acea perioadă, Patriarhul Justinian își identifică lucrarea sa cu aspirațiile și viața Bisericii Ortodoxe Române, al cărei conducător este, cu ascensiunea ei, prin dobândirea și recunoașterea autonomiei și autocefaliei (în anul 1885), prin ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie (în anul 1925), având ca predecesori pe iluștrii Patriarhi ai României Miron Cristea și Nicodim Munteanu. Deși nu era ușor de continuat drumul acestora, cu atât mai mult în această perioadă, totuși el a reușit.

Personalitatea sa este evocată cu interes de slujitorii Bisericii Ortodoxe Române, ierarhi, clerici, teologi, oameni de cultură, îndeosebi cei care l-au cunoscut direct și cărora le-a lăsat puternice impresii în sufletul și în viața lor, de neșters, de neuitat. Patriarhul Justinian, după cum bine spunea Înaltpreasfințitul Timotei al Aradului, „era la sufletul oamenilor, lăsând sentimentul bucuriei întâlnirii...”. Era cel care chema oamenii la el, chiar adresându-li-se pe nume. Intra cu ei în dialog în același duh al apropierii ca și când s-ar fi cunoscut dintotdeauna. Se simțea părintele lor sufletesc, Patriarhul tuturor românilor și fratele lor. Fac afirmațiile acestea pentru că l-am cunoscut personal, chiar dacă eram foarte tânăr, la 20 de ani. Atunci am avut posibilitatea obținerii unei burse în străinătate, să studiez la Academia Teologică din Moscova, să urmez și să termin cursurile acestei facultăți, între anii 1962 și 1966. Și ori de câte ori plecam din țară sau soseam, eram primiți de Preafericitul Justinian. Vorbea cu noi, ne da sfaturi folositoare, la obiect și într-un mod foarte aparte, apropiat, părintesc. Sunt realități care nu trebuie uitate.

„La părintele Epifanie, care este monah, haina neagră se potrivește, dar la voi...?”

Din aceste întâlniri și convorbiri am reținut unele aspecte, pe care le-am întipărit în memorie, le-am asimilat, valorificându-le de-a lungul timpului. Și le amintesc, fiindcă privesc personalitatea sa. Înainte de a pleca din țară, am fost primiți de Preafericitul împreună cu colegul meu Sava Marin (ulterior preot în Capitală) și ierodiaconul Epifanie Norocel, aspirant (mai târziu Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei), după ce mai înainte mersesem cu părintele consilier patriarhal Olimp Căciulă în București, la magazin, pentru a ni se cumpăra cele necesare, îmbrăcăminte, așa cum se proceda cu toți care studiau în străinătate. Ne-am prezentat îmbrăcați în costumele cumpărate, ca să ne vadă, fiindcă așa dorise. Ne-a primit foarte bucuros. Simțeam o bucurie părintească ce iradia din fața, din privirile și zâmbetul său specific și profund. Spontan și-a exteriorizat și exprimat această bucurie, dându-ne sfaturi și îndemnuri în ceea ce ne privea, de a fi la înălțimea încrederii ce ni se acordase. S-a arătat destul de apropiat, așa cum era deschis față de toți oamenii. Și ne-a întrebat de ce am cumpărat costume negre și nu de culoare deschisă, fiindcă suntem tineri. „La părintele Epifanie, care este monah, haina neagră se potrivește, dar la voi...?” Nu era o observație.

„Hei, ce zici... Ai văzut pe Dumnezeu?”

După absolvirea anului I, am venit în țară cu avionul, înaintea colegilor, în urma unei scrisori primite de acasă. Călătoream prima dată cu avionul. Și nu mică mi-a fost surpriza că aveam locul la fereastra avionului, iar lângă mine era un profesor universitar de la Politehnica din București, care fusese în interes de studii la Universitatea din Moscova. Acesta a și intrat în vorbă cu mine. M-a întrebat unde sunt student și i-am spus că sunt la Teologie, ceea ce l-a mirat. Dar care, la scurt timp, văzându-mă că privesc pe fereastra avionului, în zările întinse ale cerului, mi-a zis ironic, zâmbind: „Hei, ce zici... Ai văzut pe Dumnezeu?” Eram timid de felul meu, dar după o scurtă tăcere i-am răspuns: „Domnule profesor, un mare Părinte al Bisericii, Fericitul Augustin, în­tr-una din confesiunile sale, întrebându-se ce este Dumnezeu, răspundea: «Interrogavi terram, et dixit, Non sum; el quaecumque in eadem sunt, idem confessa sunt. Interrogavi mare et abyssos, et reptilia animarum vivarum, et responderunt: Non sumus Deus tuus; quaere super nos. Interrogavi auras fiabiles, et inquit universus aer cum incolis suis...; non sum Deus. Interrogavi caelum, solem, lunam, stellas; neque non sumus Deus quem quaeris, inquiunt. Et dixi omnibus iis que circumstant fares carnis meae: Dixistis mihi de ilio meo quod vos non estis, dicite mihi de ilio aliquid. Et exclamaverunt voce magna: Ipse fecit nos (Ps. 99, 2)...»”.

Privind la mine și ascultând citatul din Fericitul Augustin a trebuit să mă opresc și să-i spun: „Cred că știți latina”. Dar în sobrietatea sa academică nu mi-a răspuns și zâmbea. I-am tradus: „Am întrebat pământul și mi-a răspuns: «Nu sunt eu». Şi cele ce sunt pe pământ mi-au răspuns același lucru. Am întrebat marea și străfundurile și târâtoarele... Şi mi-au răspuns: «Nu suntem Dumnezeul tău, caută deasupra noastră». Am întrebat adierile care suflă și a zis tot aerul cu locuitorii săi: «Eu nu sunt Dumnezeu». Am întrebat cerul, soarele, luna și stelele și acestea îmi răspund: «Nici noi nu suntem Dumnezeul pe care-L cauți». Și am zis tuturor acestora care înconjoară ușile trupului meu: Spuneți-mi despre Dumnezeul meu ceea ce nu sunteți voi, spuneți-mi ceva despre El. Și au exclamat cu voce mare: «El ne-a făcut pe noi» (Ps. 99, 2)... Și m-am îndreptat către mine..., omul interior..., eu, sufletul prin simțurile trupului meu și am întrebat zidirea lumii despre Dumnezeul meu și mi-a răspuns: «Nu sunt eu, ci El ne-a făcut»”. Nu știu dacă a fost mulțu­mit cu acest răspuns al meu și nemaiîntrebându-mă nimic, mi-am dat seama că și tăcerea lui spunea ceva de această dată.

„A spus maicii de la palat să-mi pregătească un pachet cu mâncare ca să ajung în Oltenia”

Am ajuns la Patriarhie și am fost primit de Preafericitul Justinian, care s-a bucurat și chiar m-a invitat să iau masa împreună cu Preafericirea Sa, fapt care m-a surprins. Nu-mi venea să cred, m-am schimbat la față, fără să zic nimic... A zâmbit, văzându-mă timid și i-a spus maicii de la palat ca să-mi pregătească un pachet cu mâncare ca să ajung în Oltenia. Relevantă a fost și întâlnirea cu Preafericitul, când la sfârșitul anului al treilea, prezentându-mă cu colegul meu Sava, acesta vrând să arate rezultatele noastre bune la studii, Preafericitul ne-a răspuns, aducându-și aminte că, atunci când venea în vacanța de vară acasă de la școală, tatăl său îi pregătea coasa, pentru ca a doua zi să meargă la muncă. Era un răspuns care mă copleşea şi din care am înţeles că trebuie să îmi fac un principiu de viaţă.

De menționat este și reacția pe care a avut-o atunci când în anul următor, noi, primind un pachet cu cruciulițe, ca daruri pe care să le oferim colegilor ruși, oprindu-ni-le la vamă, Preafericitul a dat dispoziție să se facă o adresă, pe care a și semnat-o, pentru a ni se restitui. Așa am și intrat în posesia lor.

„Nu s-a lăsat influențat sau provocat de cei rău intenționați”

Făcând o reflecție personală, ca unul care am trăit aproape în întregime perioada sa de patriarhat, ca seminarist, student, doctorand, preot, iar mai târziu profesor de teologie, integrat în viața Bisericii, cunoscând îndeaproape frământările ei, pot spune că Patriarhul Justinian, în ciuda vremurilor în care i-a fost dat să păstorească Biserica strămoșească, a fost cu adevărat providențial, apărând demnitatea Bisericii Ortodoxe Române, a cărei soartă nu a lăsat-o în mâinile nimănui, fiind înconjurat și susținut de ierarhi vrednici, de o preoțime devotată și bine pregătită, de un popor credincios. Iar în ceea ce l-a privit cel mai direct, ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, a evitat divergențele și conflictele de orice natură cu forurile superioare de stat, care prin ideologia lor erau oricând predispuse la ne­înțelegeri. Nu s-a lăsat influențat sau provocat de cei rău inten­ționați, dar nici nu a cedat în defavoarea drepturilor Bisericii, găsind cele mai potrivite rezolvări, fără să se ajungă la ceea ce s-a întâmplat în multe țări ortodoxe și în special în Biserica Rusă. Nici nu s-a izolat, ci a slujit poporul, găsind temeiuri în domenii de colaborare și slujire comună, precum lupta pentru pace și ecumenism. Personal s-a interesat și a ajutat pe clericii căzuți victime regimului trecut. Eliberați fiind, i-a integrat în viața Bisericii la locurile lor de muncă deținute mai înainte, pe care le-au onorat, făcând să dispară orice fel de acte de discriminare, cu care înainte fuseseră tratați. Sunt și alte acțiuni pornite din partea Sfântului Sinod, al cărui președinte era, care fără îndoială vor fi prezentate de cei în drept.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!